Jean Daniélou, Mãretia si slãbiciunea lui René Guénon

Fragmentul face parte din lucrarea Jean Daniélou, Reflecţii despre misterul istoriei, traducere de Willi Tauwinski, Editura Universităţii din Bucureşti, 1996 (pentru traducerea românească). Titlu original: Essai sur le mystère de l’histoire, Les Editions du Cerf, 1982. Prima editie: 1952.

Moartea lui René Guénon a atras atentia asupra unei opere care trebuie consideratã ca una din cele mai neobisnuite ale timpului. Ea este atât de cu totul în afara mentalitãtii moderne, se loveste atât de violent de obisnuintele cele mai inveterate, încât se prezintã ca un corp strãin în lumea intelectualã de astãzi. Dar mãretia lui Guénon este tocmai de a fi stiut sã se desprindã complet de prejudecãtile zilei si de a-si fi elaborat opera în singurãtate, cu o rigoare inflexibilã. E sigur cã a atins problemele cele mai esentiale de astãzi, cea a civilizatiei tehnice si a amenintãrilor pe care le comportã, cea a organizãrii societãtii economice si politice. A fãcut-o într-un mod iritant si profund în acelasi timp, dar care nu ne poate lãsa indiferenti. Opera lui cuprinde o parte de adevãr. Are însã si limite care o fac inacceptabilã pentru un crestin.

Un prim adevãr al operei lui Guénon este reabilitarea cunoasterii simbolice în fata cunoasterii stiintifice. În aceastã privintã el socheazã mentalitatea de azi, poate mai mult decât un oricare altul. Unui om format în metodele pozitive ale chimiei sau astronomiei, revenirea la alchimie si astrologie i se pare ca o absurditate. Guénon, în ceea ce-l priveste, crede cã întregul spirit modern este angajat într-o imensã deviere si cã existã mai mult adevãr esential în astrologie, cu toate naivitãtile ei, decât în astronomie, cu toatã tehnica ei. Într-adevãr, aici este vorba de o diferentã de planuri. Toatã stiinta lumii poate lãrgi dimensiunile coliviei în care se aflã omul; nu-l poate face sã iasã din aceastã colivie. Dimpotrivã, intuitia simbolicã, pentru care realitãtile lumii materiale ne fac sã percepem o realitate care le depãseste, are o valoare mai vitalã.

Sã se înteleagã bine ceea ce vrem sã spunem. Guénon nu pune problema revenirii la astrologie si la alchimie sub forma lor vulgarã de pseudo-stiintã. Ci este vorba de a întelege cã astrii sau metalele ne intereseazã în mod mai profund prin semnificatia lor decât prin utilizarea materialã ce o putem obtine sau prin elementele care le compun. Într-una din cele mai frumoase pagini din «Roi du monde», Guénon vorbeste despre smaraldul cãzut de pe fruntea lui Lucifer si din care este tãiat Graal-ul. Un smarald poate fi privit din punctul de vedere al valorii lui comerciale; este ceea ce face negustorul sau proprietarul, care îl pãstreazã în casa de bani. Poate fi privit din punctul de vedere al valorii lui comerciale; este ceea ce face negustorul sau proprietarul, care îl pãstreazã în casa de bani. Poate fi privit din punctul de vedere al proprietãtilor lui materiale: este ceea ce face chimistul; dar ceea ce este cel mai real în smarald, este semnificatia culorii si duritãtii lui; iar aceasta este ceea ce percepe alchimistul.

Se poate spune la fel despre alte domenii. Astronomia nu ne informeazã decât despre mecanica cereascã. Iar aceasta înseamnã a rãmâne la suprafata lucrurilor. Lumea stelarã este încãrcatã de semnificatii. Si aceste semnificatii sunt cele care trebuie dezvãluite. Guénon a observat într-adevãr cã nu miscarea astrilor trebuie consideratã ca arhetip al realitãtilor pãmântesti, ci cã aceastã miscare este mai degrabã simbolul unor realitãti de alt ordin. Aceastã remarcã se alãturã gândirii lui Mircea Eliade când aratã cã nu astrii însisi sunt adorati de reprezentantii religiilor astrale, ci cã cerul vizibil este o «hierofanie» prin intermediul cãreia se vãdeste lumea spiritualã. Se vede cã avem aici opusul unei astrologii vulgare care considerã cã existenta umanã este conditionatã de astri.

Geometria si matematica sunt obiectul unei aceleiasi critici. Figurile geometrice n-au importantã numai prin relatiile numerice pe care le prezintã. Au si o valoare calitativã si sunt la originea tuturor formelor de reprezentare simbolicã. Dintre aceste forme, Guénon s-a legat în mod deosebit de simbolul crucii. Vom reveni în aceastã privintã. Trebuie spus acelasi lucru despre matematicã. Alãturi de o stiintã a numerelor existã o simbolisticã a numerelor. Guénon subliniazã cã nu fãrã motiv numãrul 7 sau numãrul 40 joacã în religia biblicã un rol atât de remarcabil. Ele sunt un adevãrat limbaj. Si ceea ce le face interesante este cã acest limbaj nu e pur conventional si arbitrar, ci se bazeazã pe proprietãtile naturale ale numerelor, cum era si cazul figurilor geometrice sau a grupurilor stelare.

Acest lucru ne duce la o remarcã importantã: cã diferitele traditii ne prezintã aceleasi simboluri sau simboluri apropiate. Cui trebuie atribuitã aceastã stabilitate? Conceptia unei transmiteri pozitive plecând de la o origine comunã este putin acceptabilã. Poate Guénon – si acesta este unul din punctele contestabile ale conceptiei sale – pare sã o sustinã uneori. Este mult mai satisfãcãtor a vedea aici, împreunã cu Mircea Eliade, faptul cã simbolurile sunt întemeiate pe însãsi natura realitãtilor vizibile si a spiritului uman, în asa fel încât acesta acordã spontan aceleasi semnificatii acelorasi obiecte. Existã deci o simbolisticã universalã, naturalã, despre care dau mãrturie traditiile. Este adevãrat cã aceastã simbolisticã nu este ceva fix. Simbolurile sunt realitãti vii în constiinta colectivã. E un întreg univers, a cãrei explorare o începem anevoie.

În aceastã simbolisticã traditionalã, Guénon cuprinde simbolistica crestinã. El aseamãnã simbolismul crucii din India cu cel al crestinismului. Observã cã numãrul celor doisprezece apostoli dovedeste importanta datã numãrului doisprezece care apare, pe de altã parte, în doctrina semnelor zodiacului. Reverenda albã a Papei dovedeste o valoare a culorii albe care se gãseste în toate religiile. Existã deci analogii sigure. Ele îl determinã pe Guénon sã vadã în crestinism una din formele traditiei primordiale si sã se intereseze în crestinism de ceea ce are el în comun cu celelalte traditii. Aici începem sã nu-l mai însotim. Crestinismul recunoaste perfect existenta unei simbolistici naturale, care se leagã de religia cosmicã, adicã de acea revelatie a lui Dumnezeu prin lumea vãzutã, care este accesibilã tuturor oamenilor si despre care am vorbit mai sus.

Dar crestinismul este tocmai altceva decât aceasta. Este o revãrsare a lui Dumnezeu în istorie, un eveniment în mod radical nou. Dacã crucea are o asemenea importantã pentru el, aceasta nu este din cauza valorii ei simbolice, ci doarece Cristos a fost dat la moarte pe o spânzurãtoare alcãtuitã din douã bucãti de lemn. Acest dat istoric este cel dintâi. Cum aceastã spânzurãtoare avea vag forma unei cruci, liturghia a încãrcat-o ulterior cu tot simbolismul natural al crucii, ca semnificând cele patru dimensiuni sau axa lumii. S-a marcat prin aceasta faptul cã crucea lui Cristos are valoare de rãscumpãrare universalã. Dar aceste simbolisme sunt secundare fatã de faptele istorice. Iar Guénon ignorã cu totul aceastã importantã a crestinismului ca noutate absolutã.

Acest lucru nu e de mirare, deoarece condamnarea întregii istorii este o parte esentialã a gândirii lui. Iar acesta este cel de-al doilea aspect pe care trebuie sã-l examinãm si în care în aceeasi mãsurã excelentul si detestabilul se unesc la el în mod straniu. Sã spunem mai întãi excelentul. Simtim o satisfactie profundã când îl vedem pe Guénon condamnând cu o violentã fãrã egal ideologiile moderne ale progresului, evolutiei, istoricismului. Suntem de acord cu el cã este absurd sã credem cã dezvoltarea stiintei aduce o transformare calitativã a umanitãtii. Guénon merge mai departe si vede în aceasta semnul unei decãderi. Începãnd din secolul al XVI-lea, aceastã decadentã se accentueazã. Atingem o problemã gravã. Stiinta ca atare, si nu numai în utilizãrile ei vinovate, în mãsura în care îsi ia o importantã disproportionatã fatã de întelepciune, nu antreneazã oare în mod inevitabil lumea în catastrofe? Solutia lui Guénon poate pãrea radicalã. Este adevãrat cã problema nu poate fi rezolvatã în sensul unui optimism facil.

Trebuie sã recunoastem si aici toatã puterea criticii curajoase pe care Guénon ne-o dã despre prejudecãtile cele mai înrãite si cele mai nefaste ale lumii moderne. Asteptând o mântuire oarecare din partea stiintei, omul se abate de la singurele mijloace de mântuire adevãrate. Iar cei care-l întretin în aceastã iluzie, fie cã sunt marxisti sau liberali, sunt adevãratii rãspunzãtori de mizeria lumii moderne. Este adevãrat cã notiunile de progres stiintific, de evolutie biologicã, sunt lipsite de orice incidentã spiritualã. Este adevãrat cã hipertrofierea gândirii stiintifice îl îndepãrteazã pe omul modern de intuitia intelectualã a valorilor metafizice. Este adevãrat cã, pe plan natural, scurgerea timpului nu-i aduce omului nimic esential, cãci esentialul sunt principiile metafizicii, care sunt imaubile.

Nu existã nimic esential care sã fie nou în ordinea naturalã. Dar nu este la fel pe plan crestin. Cãci aici suntem în prezenta unor evenimente care schimbã calitativ existenta umanã si constituie o noutate absolutã. Nu trebuie decât sã-l recitim pe sfântul Pavel ca sã vedem cât de frecvent revin la el termenii de creatie nouã, de om nou. Existã deci elemente pe care nu le avea traditia anterioarã, o promovare spiritualã. Aceastã promovare corespunde trecerii de la cunoasterea lui Dumnezeu prin lumea vãzutã la revelatia vietii lui lãuntrice în Isus Cristos. Prin urmare numai aici, dar aici în sensul cel mai tare al cuvântului, existã istorie. Acest lucru nu l-a vãzut Guénon. Pentru el crestinismul nu este o realitate privilegiatã. Si o bunã dovadã este faptul cã în final s-a fãcut musulman.

Acest lucru ne duce la ultimul aspect al gândirii lui, cel care priveste relatiile dintre stiintã, întelepciune si credintã. Si aici frapeazã mai întâi partea pozitivã a gândirii lui. Împotriva relativismului si pragmatismului modern, Guénon restaureazã valoarea gândirii speculative, în acelasi timp în importanta si în valoarea ei. Realitatea supremã este lumea ideilor vesnice, a cãror reflectare sunt lucrurile sensibile. Activitatea cea mai înaltã a omului este intuitia acestor esente. Guénon regãseste aici contemplatia platonicã. Numai cunoasterea acestor adevãruri vesnice poate permite organizarea lucrurilor omenesti cu întelepciune. Cei care posedã aceastã cunoastere constituie autoritatea spiritualã. Guénon restituie o conceptie ierarhicã a societãtii. Si se loveste din nou de o dogmã modernã, cea a democratiei si a sufragiului universal. Autoritatea spiritualã este constituitã de cei care posedã traditia. Ea subzistã eminamente în «regele lumii», care îi este arhetipul ideal. Se întrupeazã în mod vizibil în anumite personaje. Suveranul Pontif reprezintã în aceastã privintã, pentru Guénon, una din aceste autoritãti. De aceea, acesta este unul din aspectele catolicismului pe care le apãrã cel mai mult, în timp ce în protestantism vede o pervertire a crestinismului autentic.

Dar care este traditia ai cãrei pãstrãtori sunt autoritãtile spirituale: este exclusiv traditia principiilor intelectuale. Aceste principii sunt înainte de toate cele ale filosofiei Indiei, ale Vedantei, cãreia Guénon i-a consacrat prima sa lucrare. Acesta este adevãrul suprem. Deja, pe plan filosoficm acest lucru trezeste neliniste. Cãci filosofiile Indiei ne lasã nesiguri în privinta unor date atât de esentiale precum transcendenta absolutã a lui Dumnezeu, nemurirea personalã, creatia. Dar mai mult, reiese cã adevãrul superior este de ordin filosofic. Religiile, si în special marile monoteisme mediteraneene, sunt un fel de compromis între purul adevãr metafizic si nevoile afective ale omului, cãruia îi sunt necesare misticismele si liturgiile. Aceastã inversare a relatiei ce uneste metafizica si revelatia este slãbiciunea, eroarea principalã a operei lui Guénon.

Si pe aceasta se grefeazã problema ezoterismului, atât de importantã în opera sa. Prin ezoterism se pot întelege douã lucruri absolut distincte. Pe de o parte, în cadrul unei religii, se poate considera cã existã aspecte mai misterioase care nu pot fi încredintate cu imprudentã debutantilor. Asa era explicarea «Cântãrii Cântãrilor» în iudaism; asa sunt, în catolicism, cãile misticii. Dar nu este vorba de alte doctrine, ci numai de aprofundarea aceleiasi realitãti. Pentru sfântul Pavel, gnoza prelungeste credinta. Nimic nu este mai contrar crestinismului ca distinctia între crestinii din prima si din a doua zonã. Botezul este cel care constituie initierea. Iar cel botezat stie tot ce trebuie sã stie. El nu are de primit o a doua initiere într-un sens secret al riturilor si dogmelor.

Ezoterismul are si un al doilea sens, care este cel pe care i-l dã Guénon. El constã în a spune cã dincolo de diversitatea religiilor existã o doctrinã ascunsã care le este comunã si a cãrei cunoastere este exclusiv initiaticã. Este ceea ce gãsim deja în falsa gnozã din primele veacuri crestine. Aici, cunoasterea vulgarã si cunoasterea superioarã au un obiect diferit. Existã o doctrinã secretã, alta decât doctrina esotericã. Iar aceastã doctrinã secretã nu este crestinismul asa cum îl învatã catehismul. Este o altã doctrinã, a cãrei transcriptie simbolicã sunt dogmele, dar trebuie sã fii initiat ca sã cunosti sensul ascuns. Si tocmai opozitia dintre exoterism si ezoterism se uneste cu cea dintre religie si întelepciune. Si numai întelepciunea este cea care dã cu adevãrat mântuirea.

Se vede de ce opera lui Guénon este în acelasi timp atât de importantã si atât de deceptionantã. Ne atrage pentru cã vorbeste despre ceea ce ni se pare cu adevãrat interesant. Ne atrage pentru cã Guénon a denuntat cu curaj erori despre care credem împreunã cu el cã sunt sursele adânci ale decadentei lumii actuale. Dar dacã trecem la gândirea pozitivã a lui Guénon, ea ni se prezintã ca în mod radical incompatibilã cu crestinismul. Într-adevãr, se evacueazã însusi continutul ei: afirmatia caracterului absolut privilegiat al învierii lui Isus Cristos.