Titus Burckhardt, Alchimia – semnificaţia ei şi imaginea despre lume, (note de lectura)

Traducere din limba franceză de Luana Schidu. Versiunea românească apărută la Humanitas, 1998. Versiunea franceză apărută la Archè, Milan, 1974.

Din Epoca Luminilor şi până în zilele noastre, s-a considerat în mod greşit că alchimia este forma primitivă a chimiei moderne. Totuşi, Marea Operă descrisă de alchimişti se situa pe cu totul alt plan.
Alchimia a fost o doctrină transmisă de la maestru la discipol şi ale cărei trăsături generale, atât cât le putem judeca după descrierile simbolice, sunt în mare măsură aceleaşi din Antichitate până în epoca modernă, din Occident până în Extremul Orient.
Originea alchimiei pare să fie mijlocul primului mileniu î.Hr., chiar de la începutul epocii fierului.
Aurul şi argintul erau metale sacre, înainte de a deveni măsura tuturor schimburilor comerciale; ele sunt reflexele terestre ale Soarelui şi Lunii, şi prin aceasta ale tuturor realităţilor minţii şi sufletului aflate în raport cu cuplul ceresc.
Interesul alchimiştilor pentru aur trebuie privit în cadrul interesului pentru sacru. De altminteri, în societăţile tradiţionale metalurgia aurului avea un regim special, sacerdotal.
Alchimia nu este fără pericole: „În particular, extragerea metalelor nobile din minerale impure, prin utilizarea unor elemente solvente şi de purificare precum mercurul şi antimoniul în conjuncţie cu focul, se efectuează în mod inevitabil împotriva forţelor întunecate şi haotice ale naturii; tot astfel, realizarea argintului interior sau a aurului interior – în puritatea şi luminozitatea lor imuabile – necesită stăpânirea tuturor tendinţelor obscure şi iraţionale ale sufletului.” (p. 11)
Cel care a răspândit alchimia în Europa este Hermes Trismegistos (Cel de Trei Ori Mare). Termenul alchimia provine din arabul al-kimiya, care se presupune că provine din egipteanul kême (pământ negru). Este posibil să provină şi din grecescul χυμα (chyma) – fuziune sau topire.
Corpus Hermeticum, care cuprinde toate textele atribuite lui Hermes-Toth, ni s-a transmis în greacă.
Tabula Smaragdina este tabla legii artei alchimice.
În alchimie par să coexiste două curente: alchimia artizanală şi alchimia mistică.
Alchimia a pătruns în creştinism, unde piatra filozofală care transformă metalele obişnuite în argint sau aur este un simbol al lui Christos. În islam alchimia a fost privită ca o moştenire a profeţilor dinainte (Hermes Trismegistul este identificat cu Enoh-Idrīs. Alchimia a asimilat de altminteri doctrina islamică a unicităţii fiinţei – wahdat al-wujūd.
În secolul VIII d.Chr. Jābir ibn Hayyān, discipol al celui de-al şaselea imam şiit Ja’far aç-Cādiq, a întemeiat o adevărată şcoală de alchimie, devenind garanţia adevăratei tradiţii alchimice. În secolul XIII, un italian sau catalan va semna cu Geber un tratat cunoscut sub numele de Summa Perfectionis.
Renaşterea a adus în Occident o sumedenie de manuscrise greceşti. O bună parte dintre ele au fost tipărite, astfel încât se consideră că secolul XVII a fost culmea gândirii hermetice europene. Cauzele declinului acestui curent: dezvoltarea gândirii europene de factură raţionalistă, orientarea misticismului creştin pe baze exclusiv sentimentale, tendinţele agnostice ale Reformei.
Paracelsus numeşte medicina derivată din alchimie: spagirică (traducere greacă a solve et coagula – a diviza şi a uni).
Sub nici o formă nu se poate considera alchimia ca fiind o religie suficientă sieşi sau un păgânism ascuns. Alchimia a fost considerată o artă, chiar ars regia, sau arta transmutaţiilor sufletului.
„Plumbul reprezintă starea haotică, «confuză» şi lipsită de forţă a metalului sau a omului interior, în timp ce aurul - «lumină solidificată» şi «soare terestru» - exprimă deopotrivă perfecţiunea metalului şi perfecţiunea umană.” (p. 20) Pentru alchimişti metalele nu sunt decât etape intermediare perfecţiunii, care este aurul. Iar finalitatea alchimiei este redobândirea nobleţii primordiale, adamice, a fiinţei umane. Alchimia insistă asupra practicii rugăciunii, dar nu îşi însuşeşte o structură teologică. Ea tratează purificarea sufletului ca o ştiinţă a naturii, dintr-o perspectivă cosmologică: „[…] cosmologia alchimică e în mod esenţial o doctrină a fiinţei, o ontologie. Simbolul metalurgic nu e o simplă formulă, o descriere aproximativă a procesului interior; ca orice simbol adevărat, el este un fel de revelaţie.” (p. 23) Nu mai puţin, alchimia corespunde unei căi a cunoaşterii, şi nu unei căi a iubirii. Esenţa misticismului, ca şi a alchimiei, scapă gândirii raţionaliste.
Alchimia cere o inteligenţă mult peste medie şi o dispoziţie sufletească, în lipsa cărora practicarea unei asemenea arte poate prezenta pericole deloc neglijabile. Textele alchimice s-au redactat după un cod care este lizibil celor pregătiţi pentru ştiinţa sacră. Geber spunea: „Magisterium-ul nostru nu trebuie tratat în termeni care să fie cu totul de neînţeles; după cum nu trebuie explicat nici atât de limpede încât să fie pe înţelesul tuturor. Îl voi preda deci în aşa fel, încât să nu fie nicidecum ascuns Înţelepţilor; cu toate că va fi îndeajuns de neclar pentru minţile mediocre; dar celor proşti sau nebuni le declar că nu vor putea înţelege nimic.”
Alchimiştii insistă asupra faptului că cel mai mare obstacol în calea realizării operei lor este cupiditatea şi avariţia. Acest viciu este pentru arta lor ceea ce este orgoliul pentru „Calea iubirii” şi iluzia sinelui pentru „Calea cunoaşterii”. Obligaţia impusă discipolilor lui Hermes de a căuta transformarea elementelor numai pentru a veni în ajutorul săracilor seamănă cu jurământul budist de a nu căuta iluminarea supremă decât în vederea mântuirilor tuturor creaturilor. Ca multe alte demersuri de sacralizare a omului, şi alchimia necesită o iniţiere.
Cheia de boltă a gândirii alchimice este corespondenţa dintre macrocosm şi microcosmos. Subiecţii sunt polarizări mai mult sau mai puţin directe ori indirecte ale unui singur subiect universal, Spiritul sau Intelectul. Dar Intelectul Universal transcende polaritatea subiect-obiect, fiind el însuşi obiectul propriei cunoaşteri.
Al-kawnu ins ānun kabīr wal-l-insānu kawnun saghīr = universul este un mare om, iar omul este un mic univers.
Într-un anume sens, în om Intelectul este Dumnezeu, oglinda lui cosmică cea mai desăvârşită. Anumiţi teologi ca Albert cel Mare au putut vedea în Corpus Hermeticum o sămânţă precreştină a doctrinei Logosului (doctrina ioanită a transcendenţei Intelectului).
Unitatea transcendentă este coincidenţa subiectului cu obiectul.
Ştiinţe moderne vs. Ştiinţa Tradiţională: „Pentru ştiinţa modernă, «adevărurile» (sau legile generale) – fără de care experienţa singură n-ar fi decât nisip mişcător – nu sunt decât descrierile schematice ale aparenţelor, ale «abstracţiilor» utile, dar totdeauna provizorii, pe când pentru ştiinţa tradiţională adevăr nu este decât expresia sau «condensarea», într-o formă accesibilă raţiunii, a unei posibilităţi conţinute dinainte în Intelectul universal. Căci tot ceea ce apare, mai mult sau mai puţin efemer, în existenţă îşi are modelul sau «arhetipul» în Intelectul universal.” (p. 37)
Tradiţia menţionează şapte metale: aur, argint, cupru, cositor, fier, plumb şi argint viu.
Ştiinţa modernă disecă lucrurile, cu scopul de a-şi asigura posesiunea şi stăpânirea acestora în propriul lor plan. Scopul ei este, înainte de toate, tehnic. Raţionalismul a rămas la credinţa că analiza materială şi cantitativă va face posibilă descoperirea adevăratei naturi a lucrurilor.
„Dacă cunoaşterea ştiinţifică ar fi în concordanţă cu o interpretare spirituală a aparenţelor, am putea vedea, în abandonările succesive ale tuturor sistemelor pe care le putem numi închise, dovada că o concepţie asupra lumii, oricare ar fi ea, nu e nimic mai mult decât o imagine sau o reflexie şi că prin urmare ea nu poate avea un caracter absolut.” (p. 50)
Există două modalităţi de abordare a lumii: „Una, determinată de curiozitatea ştiinţifică, se dezbate în inepuizabila diversitate a aparenţelor şi, în măsura în care acumulează experienţele, devine ea însăşi multiplă şi dezmembrată. Cealaltă caută centrul spiritual care este în acelaşi timp cel al omului şi cel al lucrurilor, bazându-se pe caracterul simbolic al aparenţelor, pentru a contempla realităţile imuabile conţinute în Intelect. Viziunea cea mai desăvârşită de care e în stare omul e simplă, în sensul că bogăţia sa interioară nu se lasă tradusă într-o diversitate conceptuală.” (p. 51-52)
Descartes a privat spiritul de dimensiunea universală, de prezenţa lui cosmică şi imanentă, reducându-l la simpla gândire şi raţiunea discursivă. După el spiritul şi materia sunt două realităţi distincte care se întâlnesc într-un singur punct: creierul uman. Or, în philosophia perennis, spiritul şi materia erau doi poli indisociabili, activul şi pasivul existenţei. Abia pentru omul modern materia a devenit masă inertă, opusă spiritului.
În gândirea tradiţională materia avea şi un aspect calitativ. De asemenea, numerele au fost privite în doctrina pitagoreică drept aspecte ale calităţii şi expresie a arhetipurilor.
aç-çūrat al-ilāhiyah – forma lui Dumnezeu (forma Dei);
Cele patru elemente alchimice indivizibile: apa, aerul, focul şi pământul. A nu se confunda cu reprezentările lor materiale. Un al cincilea, eterul, este quinta essentia. Pământul are o tendinţă descendentă datorită greutăţii sale. Apa este şi ea grea, dar are o tendinţă de extindere. Aerul se ridică şi se extinde concomitent, în timp ce focul are o mişcare exclusiv ascendentă. Pecetea lui Solomon reprezintă sinteza tuturor elementelor, şi deci unirea contrariilor.  reprezintă focul,  reprezintă apa,  reprezintă aerul în timp ce  reprezintă pământul. Sulful reprezintă caracterul activ (focul) iar mercurul caracterul pasiv (apa).
Corespondenţele dintre planete şi metale:
Soare = aur
Luna = argint
Mercur = argint viu
Venus = cupru
Marte = fier
Jupiter = cositor
Saturn = plumb
Pentru unii alchimişti elenişti electrumul ţine loc argintului viu.
Proverb arab: „Frumuseţea bărbatului se află în spiritul lui, iar spiritul femeii se află în frumuseţea ei.”
Cheia operei alchimice este simbolul lui mercur (o semilună aşezată peste un cerc, acesta din urmă aşezat peste o cruce). Atât acest simbol, cât şi metalul care îi corespunde, este expresia materiei prime ca suport al tuturor formelor.
După chinezi, Soarele este yang încremenit, în timp ce Luna este yin încremenit.
„Orice domeniu conţine ceea ce putem numi un centru sau un vârf calitativ în care se revelează, în modul cel mai direct şi mai desăvârşit, prototipul sau principiul care determină întregul domeniu. Aşa este aurul între metale, nestemata între pietre, trandafirul sau lotusul în domeniul florilor, leul între patrupede, vulturul pentru păsări şi omul pentru toate făpturile vii de pe pământ.” (p. 77)
În Oul hermetic se află şarpele Uroboros, care îşi devorează propria coadă, imagine a Naturii neeliberate sau a Materiei încă informe. Trei flori se deschid din acest ou: floarea roşie a aurului, floarea albă a argintului şi, între ele, floarea albastră a Înţelepţilor. Deasupra, Soarele şi Luna şi, între ei, steaua lui „Mercur filozofic”.
Alchimiştii descriu adesea scopul operei lor ca fiind „volatilizarea solidului şi solidificarea volatilului” sau ca „spiritualizarea corpului şi corporeificarea spiritului”.
al-qalb = (ar.) inima;
al-insān al-kāmil = (ar.) omul universal;
al-himmah = (ar.) facultatea de decizie;
al-wahm = (ar.) imaginaţia activă;
al-khiyāl = (ar) imaginaţia pasivă;
al-fikr = (ar.) gândirea analitică;
al-ruhr = (ar.) facultatea de mişcare corporală;
Planeta Saturn corespunde raţiunii. Planeta Jupiter este în comun cu facultatea de decizie. Curajul corespunde lui Marte. Venus este în legătură cu imaginaţia pasivă. Mercur este prototipul gândirii analitice. Luna este legată de facultatea de generare şi mişcare corporală.
Mai există şi o ordine a clasificării planetelor după case, a căror distribuţie în zodiac avea sens deplin cu 2000 de ani înainte de Hristos, în zodiacul originar. Fiecare planetă are două case, o casă la dreapta, sau masculină, şi o casă la stânga, sau feminină. Soarele şi Luna fac excepţie: primul guvernează jumătatea masculină a zodiacului, cealaltă jumătatea feminină. La bază se află Saturn. Mai sus este Jupiter. Mai sus: Marte. Mais sus: Venus. Urmează Mercur. În sfârşit, Soarele şi Luna ocupă poziţiile opuse, în vârful zodiacului. Mitul alchimic al Regelui-Aur care trebuie să fie ucis şi înmormântat, pentru a se trezi din nou la viaţă, apoi a urca prin cele şapte regimuri şi a atinge slava deplină, nu este altceva decât o ilustrare a acestui simbolism astrologic.
După Jābir, patru procedee guvernează opera alchimistului: purificarea substanţelor, topirea lor, coagularea şi în cele din urmă sinteza lor.
Diferenţe între alchimie şi chimie: „Deşi cunoştinţele analitice de care dispune chimia modernă lipseau alchimiei practice, aceasta discernea cu mai multă acuitate aspectele calitative ale materiei şi ale metamorfozelor acesteia. În această privinţă, metodele ei erau extrem de subtile şi este posibil ca ele să permită accesul la «straturi» ale concretului care rămân necunoscute ştiinţei moderne. Natura are infinit de multe faţete.” (p. 89)
Cele patru calităţi fundamentale: caldul, recele, umedul şi uscatul.

cald foc uscat
aer pământ
umed aer pământ rece
apă

Cheia semnificaţiei spirituale a fenomenelor se găseşte într-o frază a lui Muhyi-d-Dīn ibn Arabī: „Lumea naturii este făcută dintr-o multitudine de forme care se reflectă într-o singură oglindă sau, mai degrabă, este o singură formă reflectată de nenumărate oglinzi.”
Reprezentarea simbolică a operei alchimice: Balaurul haosului sau natura neîmblânzită se odihneşte pe arborele materiei prima psihice, ale cărui rădăcini sunt înfipte în pământul materiei prima cosmice. Cei şapte sori corespund celor şapte metale, cele şapte planete şi celor şapte faze ale operei. Din soarele aflat în partea de sus a imaginii, pornesc două raze reprezentând forţa masculină şi forţa feminină. Între ele, e suspendat vulturul dublu al argintului-viu mascul-femelă. El este negru, alb, galben şi roşu, reunind astfel în el cele patru culori fundamentale ale operei. Într-un anume sens, balaurul este forma iniţială a argintului-viu, iar vulturul este forma sa finală.
Forma metalului inferior este una de coagulare, deci un obstacol, în timp ce forma metalului nobil este un simbol, o legătură directă cu Dumnezeu.
Shakespeare, piesa hermetică Furtuna.
Materia prima este substratumul pasiv al tuturor formelor, atât sensibile cât şi ideale. Ea este substanţa primă a universului şi substanţa fundamentală a sufletului. În persană i se spune gohar. În arabă – jawhar, în greceşte – ousia.
Cuvântul-cheie al alchimiştilor: V.I.T.R.I.O.L. (Visita interiora terrae; rectificando invenies occultum lapidem = Vizitează interiorul pământului; distilând vei găsi piatra ascunsă.)
În Divina Comedia, Dante o numeşte pe Sfânta Fecioară: „figlia del tuo figlio” (Paradisul, cântul 33).
Maximă alchimistă: „Arta este o imitaţie a naturii în modul ei de operare.”
ash-sheikh al-akbar = (ar.) marele maestru;
Alchimia concepe natura ca pe o forţă, nici bună, nici rea în sine. Nu însă ca pe o forţă oarbă, cum o vor vedea filosofii iluminişti. Natura are două tendinţe: una pasională, spre multiplicitate, adică spre om, şi una de la multiplicitate înapoi spre centrul spiritual. Prima este comparabilă cu Medeea, cea de-a doua cu Sophia.
În opera exterioară a alchimiei, natura este forţa motrice a tuturor transmutaţiilor, energia potenţială a lucrurilor. În alchimia interioară, ea apare ca forţa maternă care eliberează sufletul de starea lui de existenţă brută, aridă şi sterilă. Există nu mai puţin în natură o constrângere care se transmută într-un ritm cosmic. Dante numeşte acest din urmă aspect: „dragostea care mişcă Soarele şi celelalte stele”.
Avertisment: „Ca şi metodele tantrice, opera alchimică pune în mişcare o forţă naturală extraordinară, capabilă să-l distrugă pe cel care nu este apt şi nici pregătit, dar care poate ridica fiinţa înzestrată cu înţelepciune la supremaţie spirituală.” (p. 120)
Natura acţionează ca Penelopa, care pentru a-i descuraja pe peţitori deşira noaptea pânza pe care o ţesea în timpul zilei.
Alchimistul şi interacţiunea lui cu natura în timpul Operei: „Alchimistul lucrează la fel ca Natura; conform adagiului solve et coagula, el desface coagulările imperfecte ale sufletului, reducându-l la materia sa şi cristalizându-l din nou, într-o formă mai nobilă. Dar aceasta nu se poate înfăptui în acord cu Natura, printr-o mişcare naturală a sufletului care se trezeşte în cursul Operei şi face legătura dintre uman şi cosmic.” (p. 122)
Sulful corespunde polului activ, Mercurul celui pasiv. Uniunea lor este similară cuplului Yin-Yang. Sulful corespunde forţei masculine, mercurul - forţei feminine. Aurul se naşte după uniunea perfectă a celor două principii generatoare. Toate celelalte metale sunt aur imperfect, nematurat (ultimele descoperiri în domeniul fisiunii nucleare par să confirme că metalele calitativ inferioare sunt cele mai instabile; uraniul seamănă mult cu plumbul).
al-fitrah (ar.) = starea originară, nedecăzută a sufletului;
Dintre cele patru stări naturale primordiale, două îi corespund masculinului (căldura şi uscăciunea) şi două femininului (răceala şi umezeala).
Când uscăciunea Sulfului şi recele Mercurului se unesc rezultă o rigor completă a sufletului şi a corpului (înţepenirea bătrâneţii, şi pe plan moral – avariţia). Conjuncţia exclusivă a căldurii cu umiditatea (expansiunea şi disoluţia) duce la o volatilizare a forţelor (pasiunea devorantă, viciul, disiparea spiritului). Echilibrul nu se produce decât atunci când forţa expansivă a Sulfului şi puterea contractantă a Mercurului se compensează.
În medicina tradiţionalistă cele patru elemente corespund celor patru umori: aerului îi corespunde sângele, focului fierea galbenă, apei limfa şi fierea neagră pământului.
Aproape toate simbolurile care privesc Natura pornesc de la spirală sau cerc.
Folosirea simbolismului şarpelui sau a dragonului ca imagine a unei forţe cosmice se regăseşte în multe arte spirituale care, ca şi alchimia, se raportează la lumea subtilă. Reptila care se mişcă într-un ritm continuu al întregului corp este întruparea unei vibraţii subtile. Tradiţia hermetică reprezintă în acelaşi fel Natura Universală, în starea ei latentă, sub forma unei reptile încolăcite. Este şarpele Uroboros, care, încolăcindu-se în cerc, îşi muşcă propria coadă. Sub aspectul dinamic, natura este reprezentată de doi şerpi sau dragoni care se încolăcesc, în sensuri opuse, în jurul unui ax, sub forma toiagului lui Hermes. Şarpele răstignit este simbolul fixării argintului-viu.
Adagiu hermetic: „Natura ştie să învingă Natura.”
Reprezentările toiagului lui Hermes sunt deja răspândite în arta străveche irlandeză şi anglo-saxonă. În sculptura bisericilor romane această imagine este atât de răspândită şi joacă un rol atât de frapant încât este posibil să fie semnătura unor şcoli hermetice creştine.
Mercurul a mai fost numit şi menstruum (sânge matricial). El se găseşte în sânge şi în spermă, iar într-un plan mai elevat se află în inimă şi respiraţie.
Basile Valentin: „Pretutindeni unde nu există metal există Sulf, Mercur şi Sare… spirit, suflet şi corp.” (p. 147) Sarea este elementul static, neutru al ternarului.
Unirea Soarelui şi a Lunii, a Regelui şi a Reginei, este una dintre temele-cheie ale alchimiei. În Banchetul, Platon spune că fiinţa omenească avea la origine o natură androgină. Despre acest lucru vorbeşte şi căsătoria chimică (după expresia lui Basile Valentin). Într-un anume sens, este vorba de căsătoria dintre Spirit şi suflet (Spiritul fiind transcendent în raport cu sufletul).
dhkir (ar.) = amintire, memorie, pomenire;
Khawwa (ebr.) = Eva.
at-tannūr (ar.) = cuptor; de aici a derivat substantivul athanor;
Căldura arderii din athanor este şi simbol al forţei vitale cu adevărat interioare, care trebuie trezită. Maeştrii alchimici mai vorbesc despre trei focuri: un foc artificial, un foc natural şi un foc împotriva naturii. Aceasta corespunde distincţiei dintre contemplarea metodică, vibraţia sufletului pe care o provoacă şi intervenţia neaşteptată a Spiritului, descrisă ca un sulf incombustibil.
Dispreţul ascetic faţă de corp nu trebuie aplicat acestuia decât în calitatea sa de sediu al pasiunilor, şi nu caracterului său de simbol.
Renaşterea alchimiei în Europa s-a produs sub influenţa culturii islamice.
În arabă ritmul unui vers este greutatea lui: wazn.
Sfântul Iacob cel Mare, înmormântat la Compostella, este patronul alchimiştilor şi al tuturor practicanţilor artelor cosmologice.
Marea Operă are trei faze: înnegrirea (μελανοσις – gr., nigredo – lat), albirea (λευκοσις – gr., albedo – lat.) şi apoi rubificare (ιοσις – gr., rubedo – lat.). Negrul, albul şi roşul desemnează în cosmologia hindusă cele trei guna ale Prakriti. Negru corespunde lui tamas – tendinţa simbolic descendentă, albul lui sattwa – tendinţei ascensionale purificatoare şi roşu lui rajas – manifestarea însăşi.
Mica Operă:
Prima etapă (sau etapa lui Saturn) corespunde „înnegririi”, „putrezirii”, „mortificării”. Este reprezentată de un craniu, sau un mormânt. La începutul oricărei forme de realizare spirituală se află moartea, sub forma „morţii lumii”. Conştiinţa trebuie detaşată de simţuri şi îndreptată spre interior.” Materia cea mai preţioasă obţinută de alchimist este cenuşa reziduală a calcinării metalului inferior.
Cea de-a doua etapă (sau etapa lui Jupiter) este intermediară în cadrul Micii Opere. Este o etapă a sublimării conştiinţei corporale eliberate de coagulările ei.
Cea de-a treia etapă (dominată de Lună) este ajungerea la albirea completă. Este limita supremă a disoluţiei (toate posibilităţile sufleteşti au fost realizate), care trebuie urmată de o nouă coagulare.
Aceste prime trei etape corespund unei mişcări ascendente (spiritualizării trupului). Următoarele trei etape, care aparţin Marii Opere, corespund unei mişcări descendente (fixarea volatilului).
Cea de-a patra etapă (dominată de Venus). Are loc o nouă cristalizare a forţelor psiho-fizice. Alchimiştii spun despre cupru că forţa colorantă a sulfului devine vizibilă în el, dar rămâne încă înstabilă şi inferioară din cauza opoziţiei inerente la cele patru elemente.
Cea de-a cincea etapă (dominată de Marte) este martora unei coborâri active a Spiritului spre planurile inferioare ale conştiinţei umane.
Împlinirea Marii Opere este reprezentată de semnul Soarelui. Acum ceea ce nu era prezent decât în mod principial în etapele anterioare este acum manifest.