René Guénon, Delirul teozofic (traducere de Radu Iliescu)

Printre pseudo-doctrinele care exercitã o influentã nefastã asupra unor portiuni mai mult sau mai putin întinse ale mentalitãtii occidentale, si care, fiind de origine foarte recentã, pot fi clasificate cele mai multe dintre ele sub denumirea comunã de “neospiritualism”, sunt (…) care nu au nici un contact cu studiile orientale. Cea despre care este vorba mai precis, si care nu are de altfel oriental decât forma exterioarã sub care se prezintã, este cea pe care o vom numi “teozofism”. Utilizarea acestui cuvânt, în ciuda faptului cã e neobisnuit, se justificã suficient prin grija de a evita confuziile. Într-adevãr, nu este posibil sã ne servim în acest caz de cuvântul “teozofie”, care existã de mult timp pentru a desemna, printre speculatiile occidentale, ceva cu totul diferit si mult mai respectabil, a cãrui origine trebuie sã fie raportatã la evul mediu. Aici este vorba de conceptii ce apartin propriu-zis organizatiei contemporane care se intituleazã “Societatea Teosoficã”, ai cãror membri sunt “teosofisti”, expresie care este altminterea utilizatã curent în englezã, si nu “teosofi”. Nici nu putem si nici nu vrem sã facem aici, fie chiar si sumar, istoricul, totusi interesant în unele privinte, al acestei “Societãti Teosofice”, a cãrei fondatoare stiu sã punã în operã, gratie influentei ciudate pe care o exersã asupra anturajului sãu, eunostintele destul de variate pe care le poseda, si care lipsesc în totalitate succesorilor ei. Pretinsa ei doctrinã, formatã din elemente împrumutate din sursele cele mai diverse, adesea de valoare îndoielnicã, si adunate într-un sincretism confuz si putin coerent, se prezintã la început sub forma unui “budism esoteric”, care, cum am indicat-o deja, este pur imaginar. A ajuns la un asa-zis “crestinism esoteric”, care nu e mai putin fantezist. Nãscutã în America, aceastã organizatie, chiar dacã vrea sã treacã drept internationalã, a adevenit pur englezã prin conducere, cu exceptia unor branse dizidente de destul de slabã importantã. În ciuda tuturor eforturilor sale, sprijinite de unele protectii care îi asigurã consideratii politice pe care nu le vom preciza, nu a putut sã recruteze decât un foarte mic numãr de hindusi devotati, profund dispretuiti de cãtre compatriotii lor, dar ale cãror nume pot impune ignorantei europene. De altfel, în India se crede în general cã nu e vorba decât de o sectã protestantã de un tip particular, asimilare ce pare justificatã atât de membrii ei cât si de procedeele propagandã si tendintele ei “moraliste”, fãrã sã mai vorbim de ostilitatea, când ascunsã când violentã, împotriva tuturor institutiilor traditionale. Sub raportul productiilor intelectuale, s-au vãzut apãrând mai ales, de la compilatiile indigeste de la început, pânã la o multime de povestioare fantastice, datorate “clarviziunii” speciale ce se obtine, pare-se, prin “dezvoltarea puterilor latente ale organismului uman”. Au fost si câteva traduceri destul de ridicole ale unor texte sanskrite, însotite de câteva comentarii si interpretãri încã si mai ridicole, dar pe care n-au îndrãznit sã le etaleze prea vizibil în India, unde se rãspândesc de preferintã lucrãri care denatureazã doctrina crestinã sub pretextul de a-i expune sensul ascuns. Un astfel de secret, dacã într-adevãr ar exista în crestinism, nu s-ar explica deloc si nu ar avea nici o ratiune de a fi valabilã, cãci este de la sine înteles cã ar fi pierdere de vreme cãutarea unor mistere profunde în toate aceste elucubratii “teosofiste”.
Ceea ce caracterizeazã la prima vedere “teosofismul” este utilizarea unei terminologii sanskrite destul de complicate, ale cãrei termeni sunt adesea utilizati cu un sens foarte diferit de acela pe care îl au în realitate, ceea ce nu e întru nimic uimitor, dat fiind faptul cã aceste cuvinte nu servesc decât ca acoperire a unor conceptii strict occidentale, si pe atât de îndepãrtate pe cât este cu putintã de ideile hinduse. Astfel, pentru a da un exemplu, cuvântul karma, care înseamnã “actiune” asa cum am mai spus-o, este folosit în mod constant cu sensul de “cauzalitate”, ceea ce este mai mult decât o inexactitate. Ceea ce este mai grav, este cã aceastã cauzalitate este conceputã într-un mod cu totul special, si cã, printr-o falsã interpretare se ajunge la travestirea ei în sanctiune moralã. Am explicat îndeajuns de suficient acest subiect pentru ca cititorul sã-si dea seama de întreaga confuzie a punctelor de vedere pe care o presupune aceastã deformare, ba chiar, reducând-o la esential, lãsãm deoparte toate absurditãtile accesorii cu care este înconjuratã. Oricum ar fi, ea aratã în ce mãsurã “teosofismul” este impregnat de sentimentalismul care e specific occidentalilor, si de altfel, pentru a vedea pânã unde ajunge “moralismul” si pseudo-misticismul, trebuie doar deschisã o lucrare luatã la întâmplare în care sunt expuse conceptiile sale. Si mai ales, când se examineazã lucrãri din ce în ce mai recente, se vede cã aceste tendinte se accentueazã si mai tare, poate pentru cã sefii organizatiei au o mentalitate din ce în ce mai mediocrã, dar poate si pentru cã aceastã orientare este într-adevãr cea care rãspunde cel mai bine scopului pe care si-l propun. Singura ratiune de a fi a terminologiei sanskrite în “teosofism” este aceea de a-i da ceva care sã tinã loc de doctrinã, cãci noi nu putem consimti s-o numim astfel, o aparentã bunã sã-i iluzioneze pe occidentali si sã-i seducã pe unii dintre ei, cãrora le place exotismul pentru formã, dar care, în fond, sunt foarte fericiti sã regãseascã în aceasta conceptii si aspiratii conforme cu ale lor, si care ar fi cu totul incapabili sã înteleagã câtusi de putin din doctrinele autentice orientale. Aceastã stare de spirit, frecventã la cei numiti “oameni de lume”, este într-o oarecare mãsurã comparabilã cu cea a filosofilor care simt nevoia sã foloseascã vocabule iesite din comun si pretentioase pentru a exprima idei care, în fond, nu diferã profund de cele vulgare.

(fragment din Introducere în studiul doctrinelor hinduse, Vega)