René Guénon, Simbolismul Graalului, (traducere de Radu Iliescu)

Fãceam adineaori aluzie la “Cavalerii Mesei Rotunde”; nu ar fi lipsit de importantã sã indicãm aici ce semnificatie are “cãutarea Graalului”, care, în legendele de origine celticã este prezentatã ca functia lor principalã. În toate traditiile s-a fãcut aluzie la ceva care, dupã o anumitã epocã, ar fi fost pierdut sau ascuns: este vorba de exemplu de Soma hindusilor sau de Haoma persanilor, “bãutura nemuririi”, care, în mod precis, are un raport foarte direct cu Graal-ul, pentru cã acesta se zice cã este vasul sacru care contine sângele lui Hristos, care este si el “bãutura nemuririi”. În alte locuri, simbolismul este diferit: astfel, la evrei, ceea ce e pierdut este pronuntia marelui Nume divin [01]; dar ideea fundamentalã este întotdeauna aceeasi, si vom vedea mai încolo la ce anume corespunde exact.
Se spune cã Sfântul Graal este cupa care a servit la Cina cea de Tainã, si în care Iosif din Arimateea a cules apoi sângele si apa care curgeau din rana deschisã din coasta lui Hristos de cãtre lancea centurionului Longin. Conform legendei, aceastã cupã ar fi fost transportatã în Marea Britanie de cãtre Iosif din Arimateea însusi si Nicodim [02]; si trebuie sã se vadã în aceasta indicatia unei legãturi stabilite între traditia celticã si crestinism. Cupa, într-adevãr, joacã un rol foarte important în cele mai multe dintre traditiile antice, si fãrã îndoialã cã era asa mai ales pentru celti. Este chiar remarcabil faptul cã era frecvent asociatã lãncii, aceste douã simboluri fiind oarecum complementare unul celuilalt, dar dezvoltarea acestui aspect ne-ar îndepãrta de subiectul nostru [03].
Ceea ce aratã poate cel mai clar semnificatia esentialã a Graalului este ceea ce s-a spus despre originea lui: aceastã cupã ar fi fost tãiatã de cãtre îngeri dintr-un smarald picat din fruntea lui Lucifer în timpul cãderii sale. Acest smarald aminteste într-un mod foarte frapant urnâ, perla frontalã care, în simbolismul hindus (de unde a trecut în budism), tine adesea locul celui de-al treilea ochi al lui Shiva, reprezentând ceea ce se poate numi “simtul eternitãtii”, asa cum am explicat-o în altã parte. Se spune apoi cã Graal-ul a fost încredintat lui Adam în Paradisul terestru, dar cã, în timpul cãderii sale, Adam îl pierdu la rândul sãu, cãci nu putu sã-l ia cu sine atunci când fu alungat din Eden, si, cu semnificatia pe care tocmai i-am indicat-o, aceasta devine foarte clar. Într-adevãr, omul, îndepãrtat de centrul sãu originar, se gãsea în urma acestui eveniment închis în sfera temporalã. El nu mai putea sã atingã punctul unic din care toate lucrurile sunt contemplate sub aspectul eternitãtii. Cu alte cuvinte, posesia “simtului eternitãtii” este legatã de ceea ce toate traditiile numesc, asa cum am reamintit-o mai sus, “starea primordialã”, a cãrei restaurare constituie primul stadiu al veritabilei initieri, fiind conditia prealabilã a cuceririi efective a stãrilor “supraumane”. De altminteri, Paradisul terestru reprezintã propriu-zis “Centrul Lumii”, si ceea ce vom spune în cele ce urmeazã, asupra sensului originar al cuvântului Paradis, va lãmuri si mai bine lucrurile.
Ceea ce urmeazã poate sã parã încã si mai enigmatic: Seth reusi sã se întoarcã în Paradisul terestru si putu astfel sã regãseascã pretiosul vas. Or, numele de Seth exprimã ideile de fundament si de stabilitate, si, prin urmare, indicã întrucâtva restaurarea ordinii primordiale distruse prin cãderea omului [04]. Trebuie deci înteles cã Seth si cei care dupã el posedarã Graalul puturã prin însusi acest lucru sã stabileascã un centru spiritual destinat sã înlocuiascã Paradisul pierdut, si care era ca o imagine a acestuia. Asadar, aceastã posesie a Graalului reprezenta conservarea integralã a traditiei primordiale într-un asemenea centru spiritual. Legenda, de altfel, nu spune nici unde nici de cãtre cine fu conservat Graalul pânã la epoca lui Christos. Dar originea celticã ce i se recunoaste lasã fãrã îndoialã sã se înteleagã cã Druizii participaserã la aceasta si trebuie sã fie inclusi printre pãstrãtorii autorizati ai traditiei primordiale.
Pierderea Graalului, sau a unuia dintre echivalentele sale simbolice, înseamnã în cele din urmã pierderea traditiei cu tot ceea ce tine de ea. La drept vorbind, de altfel, aceastã traditie este mai degrabã ascunsã decât pierdutã, sau cel putin nu poate fi pierdutã decât pentru anumite centre secundare, atunci când acestea înceteazã sã mai fie în relatie directã cu centrul suprem. În ceea ce-l priveste pe acesta din urmã, el pãstreazã întotdeauna intact depozitul traditiei, si nu este afectat de schimbãrile care survin în lumea exterioarã. Din aceastã cauzã, conform Sfintilor Pãrinti, si mai ales Sfântului Augustin, potopul nu a putut atinge Paradisul terestru, care este “locuinta lui Enoch si Pãmântul Sfintilor” [05], si al cãrui vârf “atinge sfera lunarã”, adicã se gãseste dincolo de domeniul schimbãrii (identificat cu “lumea sublunarã”) în punctul de comunicare dintre Pãmânt si Ceruri [06]. Dar, asa cum Paradisul terestru a devenit inaccesibil, centrul suprem, care în fond este acelasi lucru, poate, în cursul unei anumite perioade, sã nu mai fie manifestat în exterior, si atunci se poate spune cã traditia este pierdutã pentru ansamblul umanitãtii, cã nu mai este conservatã decât în unele centre riguros închise, si masa oamenilor nu mai participã la ea într-un mod constient si efectiv, contrariu a ceea ce avea loc în sfera originarã [07], aceasta este conditia exactã a epocii actuale, al cãrui început se aflã de altminteri mult dincolo de ceea ce este accesibil istoriei obisnuite si “profane”. Pierderea traditiei poate deci, de la caz la caz, sã fie înteleasã în acest sens general, sau sã fie raportatã la obscurarea centrului spiritual care conducea mai mult sau mai putin destinele unui anume popor sau civilizatii. Trebuie deci, de fiecare datã când se întâlneste un simbolism legat de acest lucru, sã se examineze dacã trebuie sã fie interpretat într-un sens sau în celãlalt.
Conform a ceea ce am zis, Graalul reprezintã în acelasi timp douã lucruri care sunt puternic solidare unul cu celãlalt: cel care posedã în întregime “traditia primordialã”, care a ajuns la un nivel de cunoastere efectivã pe care îl implicã în mod obligatoriu aceastã posesie, este într-adevãr prin însusi acest fapt, reintegrat în plenitudinea “stãrii primordiale”. La aceste douã lucruri, “starea primordialã” si “traditia primordialã”, se raporteazã dublul sens inerent cuvântului Graal însusi, cãci, printr-una din aceste asimilãri verbale care joacã adesea în simbolism un rol deloc neglijabil, si care are de altminteri ratiuni mult mai profunde decât ne-am imagina la prima vedere, Graalul este concomitent vas (grasale) si carte (gradale sau graduale). Acest din urmã aspect desemneazã în mod evident traditia, în timp ce celãlalt priveste cel mai direct starea însãsi.
Nu avem intentia de a intra aici în detaliile secundare ale legendei Sfântului Graal, desi toate au de asemenea o valoare simbolicã, nici sã urmãrim istoria “Cavalerilor Mesei Rotunde” si a isprãvilor lor. Vom reaminti doar cã “Masa Rotundã”, construitã de regele Arthur dupã planurile lui Merlin, era destinatã sã primeascã Graalul atunci când unul dintre Cavaleri ar fi reusit sã-l cucereascã si l-ar fi adus din Marea Britanie în Armorique. Aceastã masã este si un simbol foarte vechi dupã toate aparentele, unul dintre cele care furã întotdeauna asociate ideii de dentru spiritual, pãstrãtor al traditiei. Forma circularã a mesei este de altminteri legatã de ciclul zodiacal prin prezenta în jurul ei a doisprezece personaje principale [08], particularitate care, cum spuneam mai înainte, se regãseste în constituirea tuturor centrelor despre care este vorba.
Mai existã un simbol aflat în legãturã cu un alt aspect al legendei Graalului, si care meritã o atentie specialã: Montsalvat (literal “Muntele Salvãrii”), vârful situat “la marginile îndepãrtate de care nici un muritor nu se apropie”, reprezentat ca ridicându-se în mijlocul mãrii, într-o regiune inaccesibilã, si în spatele cãruia se ridicã Soarele. Este în acelasi timp “insula sacrã” si “muntele polar”, douã simboluri echivalente despre care vom mai vorbi în acest studiu; este “Tãrâmul nemuririi”, care se identificã în mod firesc cu Paradisul terestru.
Pentru a reveni la Graalul însusi, este usor de înteles cã semnificatia lui primã este în fond aceeasi pe care o are în general vasul sacru peste tot unde este întâlnit, si pe care o are, în Orient, cupa sacrificialã continând la origine, asa cum o indicam mai sus, Soma vedicã sau Haoma mazdeanã, adicã “bãutura nemuririi” care conferã sau restituie, celor care o primesc cu dispozitia necesarã, “simtul eternitãtii”.

Note:

[01] Vom reaminti de asemenea, în aceastã privintã, “Cuvântul pierdut” al masoneriei, care simbolizeazã concomitent initierea veritabilã. “Cãutarea Cuvântului pierdut” nu este deci decât o altã formã a “cãutãrii Graalului”. Acest lucru justificã relatia semnalatã de istoricul Henri Martin între “Mesenia Sfântului Graal” si Masonerie. Si explicatiile pe care le dãm aici vor permite sã se înteleagã ceea ce spuneam, în aceastã privintã, despre conexiunea foarte strânsã care existã între simbolismul însusi al Graalului si “centrul comun” al tuturor organizatiilor initiatice.

[02] Cele douã personaje reprezintã aici respectiv puterea regalã si puterea sacerdotalã. Acelasi lucru se poate spune adesea despre Arthur si Merlin în institutia “Mesei Rotunde”.

[03] Vom spune doar cã simbolismul lãncii este adesea în legãturã cu “Axa Lumii”. În aceastã privintã, sângele care picurã din lance are aceeasi semnificatie ca roua care emanã din “Arborele Vietii”. Se stie de altminteri cã toate traditiile sunt unanime în a afirma cã principiul vital este în mod intim legat de sânge.

[04] Se spune cã Seth a rãmas timp de patruzeci de ani în Paradisul terestru. Acest numãr are de asemenea sensul de “reconciliere” sau de “reîntoarcere la principiu”. Perioadele mãsurate cu acest numãr se întâlnesc foarte frecvent în traditia iudeo-crestinã: sã ne reamintim cele patruzeci de zile ale potopului, cei patruzeci de ani în timpul cãrora israelitii au rãtãcit prin desert, cele patruzeci de zile pe care Moise le-a petrecut pe Sinai, cele patruzeci de zile de post ale lui Iisus.

[05] “Si Enoch merse cu Dumnezeu si nu mai apãru (în lumea vizibilitãtii exterioare), cãci Dumnezeu îl luã.” (Geneza V, 24).

[06] Acest lucru este conform cu simbolismul utilizat de Dante, care situeazã Paradisul terestru pe vârful muntelui Purgatoriului, care se identificã la el cu “muntele polar” al tuturor traditiilor.

[07] Traditia hindusã spune cã la origine nu era decât o singurã castã, care era numitã Hamsa. Acest lucru înseamnã cã toti oamenii posedau pe atunci în mod normal si spontan nivelul spiritual care este desemnat prin acest nume, si care este dincolo de distinctia celor patru caste actuale.

[08] “Cavalerii Mesei Rotunde” sunt uneori în numãr de cincizeci (care era, la evrei, numãrul Jubileului, si care este în legãturã cu “domnia Sfântului Duh”). Dar, chiar si în acest caz, doisprezece dintre ei joacã un rol preponderent. Sã reamintim de asemenea, în aceastã privintã, cei doisprezece pairi ai lui Charlemagne în alte povesti legendare ale evului mediu.