H. von Praag, Cele opt porţi ale misticii, (note de lectura)

Traducere de Viorica Nişcov, Editura Saeculum I.O., Editura Vestala, Bucureşti, 1996.
Polimorfia misticului:
 există nuanţe mistice în existenţialismul gânditorului danez Sören Kierkagaard, în eseul „Crinul câmpului”;
 este izbitoare concordanţa dintre cântecele vagabonzilor Americii moderne (Rod MacKuen) şi poezia cavalerească de orientare mistică din China perioadei Tang.
Răsturnarea spirituală a celor care s-au convertit la spiritual:
 satori – limba japoneză;
 samudhi – limba sanscrită, yoga indiană;
 metanoia – greaca veche, cu sensul de „convertire” în Noul Testament;
 teşuvah – în ebraică, cu sensul de „răspuns”.
Aldous Huxley, în Frumoasa lume nouă a imaginat un „paradis” în care omul a alungat sentimentul nefericirii, în aşă fel încât el e fericit fără a fi el însuşi.
Cele opt porţi ale misticii sunt:
 tăcerea;
 nefăptuirea – sau neconstrângerea, sau „făptuirea prin nefăptuire”, wei wu wei în taoism;
 unitatea – misticii indieni au vorbit despre cosmos ca advaita (a nu fi doi), iar monoteismele insistă că Dumnezeu este unul;
 iubirea – misticii chinezi vorbesc de unirea contrariilor, yin şi yang;
 cunoaşterea vizionară;
 bucuria;
 adâncimea – în cartea canonică a vechilor chinezi, I Ching, scrie că yin trebuie să se sprijine pe yang şi nu invers. În termeni biblici, acest lucru vrea să însemne că Tatăl din ceruri este şi temeiul Creaţiei;
 spaţiu – misticii iudei îl numesc pe Dumnezeu Makom, adică „Locul”, deoarece toate odihnesc în El.
„Tăcerea şi neconstrângerea, unitatea şi iubirea, bucuria şi cunoaşterea vizionară, adâncimea şi spaţiul – iată cele opt porţi ce deschid calea către viaţa mistică. Cel care trece prin aceste opt porţi descoperă că a ajuns, în fine, acasă. Căci mistica nu e doar un fenomen al lumii noastre, ci e o lume în sine. Ea este poate Lumea.” (p. 10)
Nu este uşor să înaintezi în domeniul misticii: „Orice început e anevoios. Omul preferă să ţină pumnul strâns mai degrabă decât să-l deschidă, preferă să stăpânească mai degrabă decât să slujească. Dezvăţul este de zeci de ori mai greu decât învăţul, căci obişnuinţa este de zeci de ori mai puternică decât natura.” (p. 11)
Mistica este înţelepciune, iar nu erudiţie. Dar e nu mai puţin adevărat că mulţi mistici au fost şi erudiţi.
Misticul vorbeşte limba anterioară Turnului Babel.
Mistica nu este o cale spre ceva, ci o venire acasă a sufletului.

Partea I. Căile misticii
1. Fructul oprit
Dao De Jing – Cartea Căii şi a Virtuţii.
„[…] o carte ca Dao De Jing şi o carte ca Biblia trebuie citite de sute de ori până să înţelegi ceva din ele. Aşa stau lucrurile şi cu o simfonie. Multi preferă valsul simfoniei. De ce oare? Când asculţi un vals poţi de la-nceput să intuieşti cum se încheie. Îi poţi cuprinde dintr-o singură privire. În schimb, pentru aşa ceva o simfonie e prea mare. În faţa ei stai ca în faţa unui munte. Dacă asculţi însă mereu o simfonie – mereu aceeaşi simfonie – ajungi să recunoşti motivul ce revine necontenit. Dao De Jing este simfonia despre Dao. Despre Dao este vorba. Acesta se află la început şi la sfârşit.” (p. 19)
Filosoful chinez Meng Ke (Mencius) a spus: „omenia este un cuvânt mai bun decât utilitatea”.
Conform lui Sir James George Frazer, oamenii sunt magici sau mistici. Primii vor să domine, a doua categorie tinde să se modeleze după legile creaţiei. „Magia şi mistica trebuie să se ţină în cumpănă tot aşa precum electricitatea pozitivă şi cea negativă, sau atracţia şi respingerea polilor magnetici. Magicianul se pune în valoare pe sine, misticul renunţă la orice impuls de a se pune în valoare. Mai ales în domeniul tehnicii magicianul din noi îşi dă frâu liber. De aceea marii mistici au fost întotdeauna neîncrezători faţă de exigenţele dezvoltării tehnice. Unii au văzut aici chiar o forţă demonică distructivă. Este bine să opunem lăcomiei de putere, care determină întreaga noastră cultură occidentală, mărturia misticii. Mărturie ce s-ar cuveni ascultată ori de câte ori omul vrea să întreprindă incursiuni în domeniul puterii sacrului.” (p. 23)
religio (lat.) = a lua în calcul; se opune lui neglego (lat.) = a nu lua în seamă
În chineză Dao înseamnă „cale”, dar şi „cuvânt”.
hybris (gr.) = trufie
„Secolul al XX-lea înaintează încovoiat sub povara conştiinţei vinovăţiei venind din propriul hybris. Tehnica neînfrânată a făcut din cugetul rău un însoţitor permanent şi supărător al omului. Psihologia abisală şi filosofia existenţială vorbesc de refulare şi de voinţă malignă. Nici un psihiatru şi nici un filosof nu-l pot însă apăra pe om de demonia propriei sale trufii. Adesea, torturat, omul ajunge să blesteme întreaga tehnică, de parcă vina suferinţei sale s-ar afla în afara lui.” (p. 25)

2. Calea negării
Buddha răspundea la toate întrebările care vizau lumea sacrului prin „Neti neti.” (Nici aşa, nici aşa.)
Lao Zi spunea: „Ştiutorul nu vorbeşte, vorbitorul nu ştie.”
„Omul înţelege lumea ordonând-o în cuvânt şi faptă. Unde cuvântul său nu ajunge, unde fapta sa este insuficientă, acolo se află hotarul puterii sale. De aceea magicianul aspiră către un cuvânt puternic care să-i subordoneze lumea. El spune: „Sesame, deschide-te!”, şi munţii se despică. Adam, cel care numeşte, este primul om al ştiinţei. Este totodată primul tehnician. Omul a obţinut însă puterea doar asupra unor domenii finite, infinitul în schimb e un orizont de care se apropie perpetuu, dar la care nu ajunge niciodată.” (p. 27)
Simbolismul suferă de un paradox: lucrurile ultime nu pot fi enunţate.
Anumite combinaţii simbolice sunt insuficiente. Cine totuşi lucrează cu ele nu descoperă sensuri, ci nonsensuri. Logicienii moderni indică un număr de propoziţii şi întrebări care sunt „interzise”. E vorba de faptul că anumite structuri ordonate sunt absurde.
Omul stăpâneşte lumea prin simboluri, semne şi fapte simbolice. Nu trăim doar în lumea lucrurilor şi a efectelor, ci deopotrivă în lumea cuvintelor şi a noţiunilor. Numai că lumea construită de noi nu poate fi explicată în totalitate cu vechile simboluri.
Atât fiziologicul cât şi psihologicul pornesc de la puncte de vedere diferite şi au acces la felii diferite ale realului. Fiecare este pentru celălalt incomprehensibil. „Misticul este conştient de caracterul parţial al oricărui simbolism; ceea ce poate să ducă la căutarea de simboluri anume pentru lucrurile care nu pot fi rostite. El vrea să arate în chip limpede faptul că nici cel mai viguros simbolism nu este în măsură să permită apropierea de sacru. În funcţie de atitudinea simbolică pe care o adoptă spre a „vorbi” despre intangibil sau despre sacru, misticul va alege simboluri extatice, negative sau nu va alege nici un simbol: el va jubila, va nega sau… va tăcea.” (p. 29-30)
Există o antropologie mistică şi o teologie mistică.

a) Graniţele simbolismului şi apariţia paradoxurilor
Opoziţia lui Russel: predicabil – impredicabil. O calitate este predicabilă atunci când poate fi aplicată sieşi (de exemplu, „verdele” nu este verde, deci este impredicabil, în timp ce „abstractul” este abstract, deci este predicabil). Însă este fără sens să ne întrebăm dacă „impredicabil” este predicabil sau impredicabil, pentru că vom ajunge la un paradox.
„Fructul oprit nu este un fruct interzis oamenilor, ci e limita reaşezată mereu în faţa capacităţii umane. De îndată ce omul încearcă să depăşească această limită, simbolurile sale devin absurde, el cade sub raza morţii şi se situează în afara paradisului.” (p. 32)
Matematicianul francez Henri Poincaré a ajuns la concluzia că simbolurile sunt alese după principiul comodităţii, sau al toleranţei, dar din opţiunea formulată odată trebuie să rezulte un sistem de tipul A = A. Oricine are voie să măsoare cu propria măsură, dar nu are voie să schimbe măsura pe parcurs.

b) Multiplicitatea sistemelor simbolice
Dacă acceptăm ideea că nu există o măsură absolută, ci că fiecare mod de măsurare reprezintă aplicarea obiectivă a unei opţiuni subiective, atunci obţinem o nouă perspectivă asupra raportului dintre aspectele raţionale şi cele iraţionale ale fenomenelor. Iraţionalitatea apare deoarece realitatea nu poate fi niciodată pe deplin raţionalizată. Dar ceea ce trece drept iraţional într-un sistem anume – adică nu mai este măsurabil -, poate fi într-un altul perfect măsurat. Ponderabilitatea şi imponderabilitatea nu sunt însuşiri ale realului, ci aspecte contradictorii ale simbolismului.

c) Procesul raţionalizării
„Deoarece suntem obişnuiţi să gândim mai mult cantitativ decât calitativ, acceptăm destul de uşor tot felul de „materializări” ale spiritului. Vorbim despre stări de conştiinţă şi complexe, de cele mai multe ori fără să ne dăm seama de caracterul fizic al acestei metaforizări.” (p. 34)
Raţionalizarea înseamnă a aduce sub aceeaşi ratio.
S-au făcut eforturi pentru a se renunţa la împărţirea în fenomene superioare şi inferioare, văzându-se în asta un nejustificat antropomorfism şi moralism.
Kohnstamm a arătat că fără axiologie nici o ordine nu este posibilă.
O ştiinţă pur cantitativă este cu neputinţă. Iarăşi, este cu neputinţă să nu fie privilegiate anumite fenomene în defavoarea altora.

d) Iraţionalitatea fenomenelor „superioare”
„Nivelele superioare prezintă mai mult aspecte întâmplătoare, unice. Cu cât vrem să exprimăm într-o formă mai pură unicul, cu atât simbolismul devine mai iraţional şi de aceea, pentru „cei mai mulţi”, mai greu accesibil.” (p. 37)
„De aceea, raţionalizarea se face întotdeauna în detrimentul realităţii mai adânci. Ceea ce e cu atât mai păgubitor cu cât simbolurile sunt mai înalte. Motiv pentru care psihologul înţelege situaţia prin empatie. Magicianul din noi tinde către o totală raţionalizare, către o stăpânire a realităţii. Misticul din noi ştie că: „Numele care poate fi numit nu este adevăratul nume.” (p. 37)

e) Cunoaşterea mistică a insuficienţei oricărui simbolism
Istoria omului este istoria simbolismului. Cu toate acestea, în orice sistem de simbolusi şi de acte simbolice rămâne o putere invizibilă ce transcende umanul.

f) Cele trei aspecte ale mărturiei mistice
„Misticul este acela care dă expresie inexprimabilului. În acest scop îi stau la dispoziţie trei căi, pe care trebuie să le diferenţiem cu grijă. Mai întâi se cuvine să constatăm că misticul depune mărturie despre Dumnezeu şi despre om. El îl trăieşte pe Dumnezeu nu doar ca pe un totaliter aliter, ci ca pe „temeiul temeliei sale”. Nici o unire nu e posibilă fără înrudire. Cuvintele misticului se situează prin urmare între polul teologiei şi acela al antropologiei. Teologia sa se slujeşte precumpănitor de imagini ale negaţiei, antropologia sa optează pentru imagini ale extazului. Ambele căi duc la o a treia: tăcerea.” (p. 38)
totaliter aliter (lat.) = cu totul altul
Adam Kadmon (ebr.) = omul străvechi, omul desăvârşit.

g) Mistica drept corectoare a magiei
Magicianul vrea să supună lumea. Misticul vrea să devină asemenea lui Dumnezeu.
„Dorinţa cea mai profundă a misticului e să devină una cu Dumnezeu. Extremele se ating. Pentru amândoi ţinta finală este Dumnezeu. Toate drumurile duc în cele din urmă la El. Abia în clipa când înţelegem aceasta, ne dăm seama că mistica este în chip desăvârşit o corectoare a magiei. Misticul îl previne pe magician că nu va putea să-l cucerească pe Dumnezeu. El opune smerenia trufiei.” (p. 40)

h) Magia drept căutare a lui Dumnezeu
„După cum misticul este în primejdie să nege lumea, tot astfel magicianul riscă să-l nege pe Dumnezeu. Căci necredinţa magică este ultima refulare a nevrozelor puterii.” (p. 41)

3. Făptuire prin nefăptuire
Fapta îl face pe om trufaş mai mult decât cuvântul.
Nefăptuirea mistică e cheia vieţii spirituale. Nefăptuind, orice acţiune dobândeşte un nou aspect, în armonie cu forţele cosmosului.
Jiu-jitsu (jap.) = a ceda dulce.
„Pentru a simţi bucuria mistică trebuie mai întâi „să-ţi lepezi plângând ochii vechi din cap” (Meyrink). Suferinţa de a fi părăsit de Dumnezeu îşi capătă astfel ultima şi cea mai profundă semnificaţie a sa. Cine nu şi-a dus crucea lui, cine nu ştie ce înseamnă „să-ţi mănânci pâinea în lacrimi”, acela nici nu poate pricepe ridicarea extaticului la cel de-al şaptelea cer.” (p. 47)
Mistica poate fi confundată cu:
 romantismul;
 erotica;
 primitivismul;
 isteria.
„Mistica, asemenea artei şi credinţei, nu poate fi învăţată din cărţi. Cărţile pot să indice drumul, pot chiar deschide uşa, dar înăuntru trebuie să intri tu însuţi. Mistica autentică este întotdeauna rodul unei experienţe de viaţă adânci, obţinute nu fără suferinţă.” (p. 47-48)
A face implică a suferi.
Culturilor primitive le lipseşte cu totul concepţia potrivit căreia omul este stăpânul destinului său; ele nu au nici un fel de reprezentare privind cauzalitatea acţiunii. După ele, realitatea este impusă de puteri divine de care oamenii au a se feri sau pe care au a le mulţumi. În Occidentul antic a apărut convingerea că zeii sunt dominaţi de destin.
Deasupra templului de la Ierusalim se putea citi: „În Israel, fiecare este chezaş pentru toţi.”
„Calea karmei neroditoare deschide poarta nirvanei în care toate dorinţele se sting. Israel Zwangwell a oferit cândva o variantă la alternativa lui Hamlet: „A fi şi a nu făptui, iată-ntrebarea!” Tot aşa, Lao Zi ne învaţă: „A făptui şi a nu făptui, iată calea înţeleptului.” Cel care ştie să păşească pe acest drum îşi lărgeşte lumea fără să-l păgubească pe aproapele său. Pe bună dreptate el poate să spună împreună cu sfinţii budişti: „Opera a rodit, omul nou s-a născut.” (p. 52)

4. Iluminare

bodhi (sanscrită) = trezire;
Liniştea din mintea şi din inima misticului este ca apa care clipoceşte blând.
Jean de Labadie a numit şase etape în drumul spre perfecţiunea mistică:
 touchement divin;
 illumination;
 élévation;
 union divine;
 quiétude;
 sommeil.
În Hinduism: „Înţeleptul nu mai umblă pe cărarea contrariilor.”
Tertium non datur = regula terţului exclus.
Misticul este un om care mărturiseşte unitatea, care depăşeşte perechile de contrarii. Starea mistică este numită diferit: Lao Zi vorbeşte de Dao, Buddha de nirvana, Iisus de împărăţia cerurilor.
Buddha: „Omul desăvârşit nu este o picătură într-un ocean, ci un ocean într-o picătură.”
„În principiu, omul are la dispoziţie trei căi în lupta împotriva singurătăţii, care pot fi concepute ca trei stadii ale aceluiaşi proces. Ele sunt patima, prietenia şi iubirea. Patima tinde să uite singurătatea în comunitate, prietenia tinde să suporte singurătatea în comun, doar iubirea singură poate să o suspende.” (p. 58)
O caracteristică aparte a culturilor antice este aceea că ele conferă iubirii un substrat divin.
„Se consideră adesea, pe nedrept, că acest punct de vedere [cel al iubirii aflată în centrul universului] şi-a găsit expresia deplină abia o dată cu creştinismul. Fireşte, în viaţa lui Iisus iubirea ocupă un loc central. Dar Iisus urmărea prin ea să împlinească doar legea şi spusele profeţilor. Încă înaintea lui, Hillel (care îi va fi fost probabil învăţător) desemna iubirea de aproapele drept expresia concentrată a tuturor poruncilor („Restul e comentariu”). Marea importanţă a lui Iisus a fost că el şi-a pus propria viaţă în slujba iubirii, asumându-şi în acest scop moartea în chinuri. Neînţelegerea apare atunci când cuvântul ebraic tsedakah este tradus prin „dreptate”, creîndu-se astfel o opoziţie artificială între Vechiul şi Noul Testament. Tsedakah înseamnă însă în primul rând iubire şi milă.” (p. 60)
eros (gr.), cupido (lat.) = iubirea-patimă
pilía (gr.), amor (lat.) = iubirea-prietenie
agapé (gr.), caritas (lat.) = milostenie
Nu dragostea trebuie să fie în noi, ci noi trebuie să sălăşluim în ea.

5. Călăuzirea mistică
Rabbi Josef Karo, Maggid Meshjarim
După cum nici un roman nu poate fi judecat potrivit unei singure propoziţii, tot astfel nici fenomenele religioase nu pot fi judecate după un singur aspect. Doar contextul ne ajută să identificăm valoarea. Mai importantă decât întrebarea privitoare la originea „inspiraţiei” este întrebarea în ce măsură ea se repercutează clarificator asupra existenţei spirituale a „receptorului”. Chiar şi pentru acela care nu crede în realitatea Muzelor are sens să se vorbească despre artişti „inspiraţi”. Fără îndoială, Karo a fost un astfel de mistic inspirat, iar cartea sa conţine unele exegeze profunde ale Thorei, care atestă o mare claritate de spirit.
Acceptarea autorităţii în lucruri de ordin spiritual este pentru orientali mult mai firească decât pentru europeni. Aşa, de pildă, logica indiană este mult mai puţin relativă decât cea grecească. Pentru greci, adevărul se află în relaţia dintre judecăţile unui silogism, dacă x, atunci y. Pentru indieni, adevărul primar stă în prima judecată pe care o numesc „mărturie”. În cazul unei demonstraţii, se porneşte pe cât posibil de la afirmaţia unei persoane cu autoritate, aşa cum în teologie se interpretează un text.
Odihna în sine a yoghinilor = Samādhi. Până la ea sunt opt trepte:
 yama – stăpânirea de sine;
 niyama – disciplina interioară;
 āsana – atitudinea corporală;
 prānāyāma – reglarea respiraţiei;
 pratyāhāra – retragerea simţurilor;
 dhāranā – concentrarea;
 dhyāna – meditaţia;
 samādhi – cufundarea.
În concepţia iudaică, pe prima tablă se află îndatoririle către Dumnezeu, iar pe cea de-a două îndatoririle faţă de oameni.
Îndatoririle morale la Patañjali (yama):
 să nu stârneşti suferinţă;
 să cultivi adevărul;
 să nu furi;
 să trăieşti în castitate;
 să nu posezi avuţie.
Exigenţele Decalogului lui Moise înseamnă a nu supune lumea nici unei constrângeri.
Niyama, sau disciplina interioară, presupune:
 puritate;
 mulţumire;
 severitate faţă de sine;
 studiul scrierilor sacre;
 dăruire faţă de Dumnezeu.
Svāmi Nikhilānanda: „Moralitatea este fundamentul de oţel al vieţii spirituale. Fără ea, practica concentrării poate să aibă urmări negative, nu doar pentru cel care caută, ci şi pentru alţii. Forţa care se eliberează prin concentrare poate fi utilizată în scopuri distructive. Un proverb sanscrit spune: „A hrăni cu lapte o cobra, fără a-i întări veninul.” (Essays in East-West Philosophy, Honolulu, 1951, p. 94)
„Fără o bază morală, orice mistică este pură afectare. Dar mistica autentică transcende problema binelui şi a răului. Misticul nu mai cunoaşte distincţia dintre bine şi rău, deoarece el nu mai gustă din fructul oprit. Acesta e paradoxul vieţii mistice.” (p. 71)
Sunt gânditori care cred că atunci când unitatea paradisiacă se va reface, va veni împărăţia lui Dumnezeu.

Partea a II-a. Forme ale misticii
6. Experienţa vie
Richard M. Bucke, Experienţa conştiinţei cosmice
unio mystica
Rabbi Bunam, înţeleptul hassidit: „Am vrut să sciu o carte care să cuprindă totul despre om. Cartea trebuia să se numească „Ha’ Adam”. Apoi am mai reflectat şi am hotărât să nu scriu cartea.”
Fenomenologia religiei nu a izbutit încă să facă distincţii subtile între concepte precum paradis, cer, al şaptelea cer, împărăţia lui Dumnezeu, unitate samādhi, bodhi nirvāna, Dao, De, supraconştiinţă, conştiinţă cosmică, vid, iluminare, înţelepciune, contemplare, răsturnare a luminilor, suprasexualitate etc., toate, noţiuni care trimit la o experienţă suprateoretică. De aceea vom încerca în măsura posibilului să le explicăm în interiorul unei culturi date.

7. Mistica chineză
Miezul misticii chineze se exprimă prin trei noţiuni: Dao, De şi wu wei.
Chinezescul Dao are dubla accepţiune de „cale, a merge” şi de „cuvânt, a vorbi”. Unii sinologi au trimis la concordanţa ideogramei cu noţiunea occidentală de logos, căci şi acest termen, asemenea lui Dao, are un întreg spectru de nuanţe semantice. Foarte potrivit este cuvântul german Sinn (înţeles), provenit din sinnan, care în germana veche însemna „a merge, a călători”, iar substantivat, „mers, călătorie, cale”.
În Analele de primăvară şi de toamnă ale lui Lû Buwei, se spune că Kong Qiu (Confucius) acceta ideea existenţei a trei stadii în dezvoltarea omenirii. După un stadiu al păcii, urmat de un stadiu al confuziei, avea să vină în cele din urmă un stadiu al „păcii extreme”. Atunci avea să domnească Ta t’ung, Marea Egalitate.
chochmach (ebr.) – înţelepciune
Pericolul care ameninţă de fiecare dată magia este contopirea dintre simbol şi obiect, dintre cuvânt şi lucru.
„Din nefiinţă vin toate lucrurile, în nefiinţă se reîntorc toate. De aceea, un mistic chinez a tradus Dao cu „nimic”. Dao este cu totul altceva decât realitatea vizibilă. Este obârşia inefabilă a cerului şi a pământului. Odată numit, Dao este extras din sfera absolutului şi introdus în sfera noţiunilor relative ale unei cosmologii. În calitate de principiu primordial, el ar putea fi numit „cauză primă” (Aristotel). Lao Zi însuşi îl numeşte „mama tuturor lucrurilor”.” (p. 88)
Misticul caută taina a ceea ce a fost la început. El vrea să cuprindă ceva din înţelepciunea lui Dumnezeu. În vreme ce omul orientat spre lumesc vrea să fie părtaş mai cu seamă la universul nenumăratelor forme şi fenomene. Atât misticul cât şi cercetătorul profan caută „originea”; misticul însă merge mai departe către originea mai adâncă.
Uniunea lui Dao se manifestă prin „simplitatea” înţeleptului. Simplitatea este obţinută prin unio mystica, unirea forţelor polare yin şi yang.
Lin Yutang: „Urmaşul lui Iisus a fost Pavel, Platon a fost acela al lui Socrate, Meng Ke al lui Kong Qiu, şi Zhuang Zhou al lui Lao Zi.”
I Ching (Cartea schimbării) este una din cele mai vechi din China. Este considerată drept una dintre cele mai vechi cărţi sacre ale omenirii. Deşi este folosită de cele mai multe drept oracol, gânditorii chinezi au preţuit-o dintotdeauna pentru adâncimea ei psihologică şi filosofică.
Yin este principiul femininului, al gliei.
Yang este principiul masculinului, al cerului.
În Facerea apar patru faze, exprimate prin patru verbe diferite, care joacă un rol important în mistica iudaică: a vorbi, a crea, a da formă şi a face.
Aristotel vorbeşte de patru cauze: entelehia (causa finalis), dynamis (causa materialis), eidos (causa formalis) şi energeia (causa movens).
„Dificilă este traducerea lui De, manifestarea lui Dao în lume. După părerea noastră, în cazul înţeleptului, De poate fi cel mai bine tradus cu simplitate. În cazul cosmosului, cea mai potrivită traducere a lui De este „armonie, echilibru”. Ceea ce importă este ca totul să derive primordial din Dao.” (p. 95)
„Doar prin studiu îndelungat se poate ajunge la concluzia că ideogramele din I Ching cuprind un cuprind un fel de „chimie a personalităţii” şi că hexagramele pot fi înţelese ca formule chimice ale misticii. Nu întâmplător a înflorit în China alchimia, precursoare a chimiei şi a psihologiei. Este evident faptul că de anumite persoane „ţin” anumite trigrame, pe care ele le aleg de preferinţă. O metodă simplă de a le determina este de a pune persoana cu care se experimentează să deseneze la libera sa alegere o hexagramă. Exegeza acestui simbol duce la rezultate interesante.” (p. 97)

8. Mistica indiană
Nici o ţară nu a produs probabil atât de mulţi mistici ca India. Toate cele şase doctrine ortodoxe – este vorba de sosteme care recunosc autoritatea Vedelor – şi cele două mari heterodoxii indiene – budismul şi jainismul – au dezvoltat sisteme mistice proprii. India este ţara lui Yājñavalkya, Buddha, Patañjali, Bodhidharma, Padmasambhava, Shankara, Rāmānuja şi Rāmakrishna.
În înţelegerea indiană, Brahman (absolutul, „sufletul lumii”) şi Atman (sinele adevărat, „sufletul nemuritor al individului”) sunt identice, în aşa fel încât o „unire” între ele nu este cu putinţă.
Este cu neputinţă de analizat sistemele mistice ale Indiei în bloc, din cauza sutelor de expresii tehnice utilizate. Dacă vrem totuşi să facem o paralelă cu mistica chineză, cel mai bine este să plecăm de la problemele fundamentale ale oricărui sistem mistic: origine, cauzalitate şi realizare.
Buddha: „A nu cunoaşte suferinţa şi a nu cunoaşte originea suferinţei şi a nu cunoaşte suspendarea suferinţei, iată ceea ce este numit neştiinţă.”
Yājñavalkya şi urmaşii săi au accentuat ideea că suferinţa vine de la separarea dintre Atman şi Brahman.
Ramakrishna: „Ne sunt date cărţile jocului. Nu noi ni le alegem, ele depind de karma noastră. Dar noi putem să oferim ceea ce voim, putem să alegem culoarea pe care voim să o jucăm, iar dacă jucăm, putem să câştigăm sau să pierdem. În aceasta constă libertatea noastră.” (p. 104)

9. Mistica zen
„Dacă definim mistica drept calea care duce la „naturaleţea desăvârşită”, atunci se poate spune că budismul zen îndreptăţeşte în mare măsură această exigenţă.” (p. 107)
Aforismele zen sunt adesea paradoxale, ceea ce nu vrea să însemne că sensul lor nu poate fi descifrat. Probleme nu este atât dacă aceste propoziţii sunt iraţionale, ci dacă sunt existenţiale.
„Am putea fi, într-adevăr, substanţial mai economicoşi cu vorbele noastre, dacă am porni de la ideea că celui care „are urechi de auzit” îi este suficientă o jumătate de cuvânt ca să înţeleagă ce este mistica. Putem să spunem că acesta se numeşte principiul abrevierii. Lui i se opune principiul redundanţei după care „repetarea este mama învăţăturii”. Un bun ascultător are nevoie doar de o jumătate de cuvânt. Un rău auditor are nevoie de cel puţin două cuvinte. Psihologia reclamei ne învaţă că un mesaj trebuie să fie repetat de cel puţin două ori pentru a obţine un efect.” (p. 107)
Exersarea cu kôan declanşează în practicant ceva care îl face să se gândească pe altă lungime de undă. Kôan-ul nu este atât un apel la iraţional cât o provocare ce mijloceşte realizarea unei străpungeri spre o altă dimensiune a realităţii. În Occident se crede în mod eronat că zen ne cere să abdicăm de la raţiune. Lucrurile nu stau câtuşi de puţin aşa. Chiar atunci când utilizează paradoxurile kôan în cadrul instruirii, maestrul zen este în general un om cu judecată. „[…] kôan-ul nu este o problemă de matematică pentru care există o soluţie corectă, un răspuns corect. Rezolvarea unui kôan nu se poate face „copiind” – soluţia vecinului meu mie nu-mi este de folos.” (p. 109)
Scopul urmărit de zen e de a ne elibera din hăţişul reprezentărilor spre a putea vedea ce se află dincolo de noţiuni.

10. Mistica iudaică
midrash (ebr.) – legendă
Mistica iudaică enumeră patru caracteristici care apar în mod repetat în legendele hassidice:
 kahvanah (dorinţa);
 hithlahavut (văpaie, ardoare);
 avodah (slujire);
 shifluth (evlavie).
Proverb hassidic: „Pentru fiecare rugăciune există în cer o sală specială în care cel care se roagă izbuteşte să intre.”
„Van der Leeuw numeşte mistica creştină „mistică frânată”, deoarece disciplina gândirii dogmatice o fereşte de o expansiune necontrolată. În cazul misticii iudaice cel mai bine ar fi să se vorbească de „mistică circumcisă”.” (p. 113)
Mistica iudaică:
 Cabala (sec. XIII) a lui Moise de Leon;
 hassidismul (sec. XVIII) a lui Baal-Shem Tov si a discipolilor săi.
În zilele noastre, renaşterea hassidică i-a avut ca promotori pe Martin Buber, Georg Langer si altii.

11. Mistica creştină
Imitatio Christi, Toma a Kempis
Marii mistici flamanzi:
 Geert Groote;
 Jan van Leeuwen;
 Jan van Ruusbroec;
 Hadewych;
 Sora Bertken;
 Jan Luyken.
„Un rol impostant în experienţa mistică îl joacă şi bucuria, extazul mistic. În scrierile de tip nupţial este vorba de o puternică trăire a lui Iisus. Iisus este mirele mistic de care eşti legat în chip desăvârşit. La Jan Luyken se adaugă şi experienţa adâncimii.” (p. 119)
Creştini mistici atipici: Dante Alighieri, Meister Eckhart, Jacob Böhme, Angelus Silesius, Ioan al Crucii, Teresa de Avila şi Kierkegaard.
„Dacă vrem totuşi să facem o inventariere a scrierilor mistice, putem deosebi între o mistică creştină din spaţiul germanic, una din spaţiul romanic şi una din spaţiul slav. Putem constata apoi că – foarte în mare văzând lucrurile – mistica germană este puternic orientată către adâncime şi spaţialitate (Hadewych, Eckhart, Luyken), că cea romanică acordă o mare atenţie treptelor iniţierii (Ioan al Crucii, Dante), iar cea slavă, iubirii (Leskov, Soloviov). Dar acestea reprezintă doar variante ale unei abundenţe de manifestări mistici, unice în diversitata lor.” (p. 120)