Vasile Lovinescu, Povestea găinuşii de aur, (note de lectura)

Acest studiu a apărut în volumul Interpretarea ezotericã a unor basme şi balade româneşti, Editura Cartea Românească, colecţia Gnosis, 1993.
Un om primeşte înainte de însurătoare următorul canon: “să sădeşti, omule, un pom în faţa casei tale, îndată ce te-nsori, ca să stai la umbra lui, pe prispă, cu nevasta şi cu pruncii tăi iar când vei fi bătrân, să stai la umbra lui cu nepoţii şi să le spui poveşti. Şi să rămână pomul acesta amintire în veac urmaşilor tăi. Să spună strănepoţii privind la dânsul: “acesta-i pomul strămoşului nostru de demult, pe care l-a sădit în faţa casei tale când şi-a adus în casă femeie după legiuită rânduială, cu nuntă şi dumnezeiască binecuvântare.”
Gestul sădirii unui pom este o imitaţie a fulguraţiei primordiale a Soarelui spiritual, creator de lumi.
“Sfântul Gheorghe, călare pe un cal de foc, înfingându-şi lancea în botul balaurului teluric răsturnat şi prin aceasta fixându-l în glie, este o specificare a lui I A H, determinând simbioza unei esenţe cu o substanţă, a Uscatului ignifer cu Umidul radical. Căci Sfântul Gheorghe şi Balaurul, antagonişti în ochii celor ce privesc din afară (părinţii înspăimântaţi ai fetei dusă la sacrificiu), sunt în realitate complementari pe verticală, în modul ierarhic. Este ceea ce se numeşte în Alchimie imobilizarea veşnicei curgeri prin Fix.” (p. 87)
Prin sădirea unui pom, Gheorghe determină un ax vertical pe întinderea Gaiei, făcând să răsară la suprafaţă un punct pe un plan dat de existenţă, care printr-o amplificare vibratorie va face să treacă o latenţă de la potenţă la act.
În virtutea legilor de analogie şi de interdependenţă a planurilor de fire, fulguraţia supracosmică, deasupra evilor, este figurată de plantarea unui pui de copac în faţa unei căsuţe ţărăneşti.
Prin faptul că sădirea pomului se face înainte de nuntă, gestul este solidar cu o hierogamie. “Adam şi Eva se ţin de-a dreapta şi de-a stânga Arborelui Vieţii, ceea ce arată caracterul sintetic şi androginic al acestuia. Şi dacă o hierogamie îşi are rod în lumea noastră, cu atât aceasta se lămureşte în planurile superioare ale Firii, în care reprezintă fără umbră pe Dumnezeul ce produce şi rezoarbe lumile în unitatea lor principală.” (p. 88)
Casa este un templu subordonat arborelui. Nu copacul se află în faţa ei, ci ea este coextensivă Arborelui Lumii.
Mlaştina este identică cu borboros-ul, care în misterele antice desemna marea majoritate a oamenilor, lipsită de autonomie şi de libertatea mişcărilor, atraşi şi supţi de abisurile iadului.
O zicală iniţiatică spune că acolo unde se deschide o poartă a cerului se cască şi o gură a iadului.
Forţele negative cresc în al doilea echinox al unui ciclu, fie cosmic, fie al evoluţiei unui spirit.
Gheorghe trebuie să aleagă între a avea un pom frumos şi un pom bogat, adică între calitate şi cantitate, şi alege frumosul, adică prezenţa reală a lui Dumnezeu in lumea noastră.
Gheorghe spune femeii sale, odată întors acasă: “L-am scos pe Dumnezeu din mlaştină. Se zbătea şi striga ajutor. N-aveam ce face. Tocmai treceam pe-acolo. Soarele stătea s-apună.”
Dumnezeu scos din mlaştină de o fiinţă exterioară închipuie promovarea elementului olimpic din om ţinut captiv de elementele titanice. Această eliberare a scânteii divine din robia impurificărilor este misiunea fiecărui om pe pământ, mai întâi în ceea ce-l priveşte pe el, apoi în macrocosmos, întrucât omul ocupă locul central în planul nostru de existenţă.
“Este o unanimitate tradiţională în a socoti Arborele ca simbolizând Axis Mundi, iar crengile lui ca stările multiple de fire, orizontale faţă de verticala trunchiului, simbol al Osiei Lumii, străbătându-le prin centrul lor şi unificându-le în Manifestarea Totală. Păsările – iar unanimitate tradiţîonală! – sunt entităţi angelice, situându-se crengi, în planurile superioare de fire, lumea noastră fiind luată ca plan de referinţă. Reamintim parabola evanghelică despre grăuntele de muştar care devine copac mare unde se adăpostesc păsările cerului.” (p. 97)
În Evanghelie se spune că mântuirea şi cunoaşterea sunt accesibile numai celor săraci cu duhul, adică acelora care şi-au unificat astfel spiritul ca să poată oglindi Unitatea, care nu se poate reflecta într-un iaz zbuciumat de mii de valuri.
Toţi făuritorii de subversiuni fac rămăşag cu necunoscutul, cu aleatorul. Târgul lor se dovedeşte până la urmă un pact cu minciuna, o cochetărie cu Abisul, un joc pe funie. Se sacrifică întordeauna o certitudine pentru o ipoteză.
“De altminteri, doctrina ciclică în faza ei inevitabil descendentă este o realitate cunoscută în tradiţiile cu formă metafizic-mitologică, deoarece gravitatea este una din legile fundamentale ale universului, inerentă şi desfăşurării ciclice; doctrina păcatului originar este o ferestruică îngustă destinată unei categorii de umanitate cu puţină calificare intelectuală, la care evidenţa metafizică este înlocuită cu codurile de legi. Aceasta, fără prejudiciul dimensiunii ezoterice care se suprapune, invizibilă şi inevitabilă, pe schela exoterismului şi a legiferării religioase. Multiplicitatea stărilor de fire implică şi diversitatea perspectivelor.” (p. 101-102)
Pasărea din vârful copacului, vânată de băiatul lui Gheorghe, este substituită cu o constelaţie, cea a Găinuşei. Există o problemă foarte importantă din punctul de vedere al doctrinei tradiţionale a ciclurilor, si anume problema substituirilor. “Pentru a fi înţeleasă, trebuie să avem mereu în minte faptul că după concepţia tradiţională un ciclu are un mers ascendent şi apoi descendent. Şi atunci când o civilizaţie decade şi apoi dispare, se ocultează şi simbolurile definitorii ale acestei civilizaţii care o reprezentau existenţial; ele sunt înlocuite cu altele, potrivite cu trăsăturile noii civilizaţii şi cu noua mentalitate a oamenilor, simboluri care sunt substitute ale celor vechi, dispărute şi intrate în umbră. Înfăţişarea este alta, dar firul de continuitate este neştirbit; un nou copac, dar tot copac, o nouă pasăre, dar care îşi păstrează tot numele de pasăre. Acesta este sensul cuvântului substitut chiar în vorbirea curentă.” (p. 103)
În vârsta noastră întunecată, se mai găsesc arbori care însumează noţiunea de frumuseţe în primul rând: bradul şi stejarul, arbori nordici.
Pentru omul arhaic eficacitatea unui fapt sau fiinţă necesită un prototip ceresc.
“[…] în basmul nostru, arborele şi pasărea coboară dintr-un prototip ceresc şi se resorb în acelaşi prototip după ce şi-au împlinit slujba pe pământ lăsând în urmă substitutele de care vorbeam şi care au un caracter rezidual faţă de prototipuri.” (p. 105)
Simbolul merelor este acela de fructe ale imortalităţii (din “Grădina Hesperidelor”). Este simbolul reînnoirii şi al veşnicei tinereţi. Este simbolul platonician al cunoaşterii. Copacul măr reprezintă fecunditatea verbului divin.
Gheorghe este investit cu calitatea de guru: “De va cere de la tine un om bun, să-i dai sămânţa din pomul acesta, dă-i! Şi de va cere de la tine un om rău să-i dai sămânţă din pomul acesta, dă-i! Ca să se întindă în toată lumea şi oamenii să-şi aducă aminte de tine!”
Despre tradiţii: “Fiecare tradiţie a prezentei umanităţi formează un tot perfect, cel puţin în revelaţia ei primă, pentru că este instituită divin. Adevărul este imuabil, absolut, deasupra timpului şi spaţiului; când se manifestă într-o omenire în continuă devenire descendentă. Adevărul trebuie să ia coloritul momentului ciclic în care coboară; în mod necesar se înveşmântă cu servituţile temporale şi spaţiale, printr-un proces de adaptare la ambianţă. Mai mult: nu toate tradiţiile ies direct din Tradiţia Primordială; unele descind din tradiţii secundare, care la rândul lor se leagă imediat sau mediat de Tradiţie. Aceasta, din perspectivă temporală. Există şi localizări spaţiale, căci cele două condiţii sunt strâns solidare. Tradiţia Primordială a fost nordică, la origine cel puţin, manifestându-se deci de-a lungul axului Nord-Sud. Abia atunci când a întâlnit un alct curent derivat din ea, dar venit dintr-o direcţie Vest-Est, a asimilat elementele lui valabile şi s-a deplasat spre Est. Aceasta în linii mari. Curentul orizontal, făcând cruce cu cel vertical nordic, provind in insula pierdută din Occident, Atlantida. Catastrofa civilizaţiei atlante ilustrează faptul că toate tradiţiile secundare au un ciclu limitat; singură tradiţia primă precede, străbate ciclul mare şi-i poate supravieţui.” (p. 108)
Tragedia atlantă este descrisă de Platon în Critias şi în episodul lui Noe din Biblie.
Se ştie că datele astronomiei moderne confirmă tradiţia că acum câteva mii de ani, Polul ceresc se afla în Dragonul intermediar între cele două Urse, aşa că, într-adevăr, Carul Mare şi Carul Mic formau talgerele unei Balanţe al cărei ax era Dragonul însuşi. De aceea Tula, numele Centrului Suprem, înseamnă în sanskrită Balanţă.
Unul din numele Centrului Suprem era acela de “insulă a fericiţilor” (Makaron nesoi).
Cum în grădina Hesperidelor (hesper în greacă înseamnă “seară”) se află mărul, acesta poate fi calificat drept un arbore şi un fruct prin excelenţă atlant, simbol al acestei civilizaţii.
Mărul succede arborelui fără fruct (poate bradul, poate stejarul). Acest fapt permite situarea basmului românesc în tradiţia hyperboreeană, deoarece numai în acel timp apare mărul atlant, substitut al primului arbore.
“Faptele istorice ele însele, dar mai ales acelea ale istoriei sacre, traduc în felul lor adevăruri de ordin superior, din cauza legii de corespondenţă care este fundamentul însuşi al simbolismului şi uneşte toate lumile în armonia totală şi universală.” (p. 112)
“Mersul pe ape” simbolizează dominaţia lumii formelor şi a schimbărilor. Vişnu este numit Narayana, adică “acel ce merge pe ape”.
Fragmentul final: “Pe de o parte, Gheorghe contemplă Marea Pace, căci Arborele Vieţii nu poate creşte decât acolo unde dualitatea (deci patimile), se resoarbe în Unitate, în Axa Lumii – pe de altă parte ascultă cântecul păsării măiestre, care este cântecul Eternităţii. Pasărea, după cum am mai spus, nu este un simplu înger, pentru că stă în vârful copacului de aur, ci unul dintre şefii ierarhiei spirituale. Cântecul său iese din armonia sferelor, cântecul Verbului. De aceea casa lui Gheorghe devine de fapt un centru spiritual din care se împrăştie lumina, cunoaşterea şi mântuirea celor ce o cer şi fac efortul de a creşte pomul din sămânţa pe care au primit-o. Căci Dumnezeu îi spune lui Gheorghe să dea “sămânţă celor ce o cer”, ceea ce ne aminteşte şi de cuvintele Evangheliei: “Cere şi ţi se va da”.” (p. 113)