Horia-Roman Patapievici, Omul recent, (breviar de idei)

[Totusi, cateva consideratii inainte de lectura: cele 160 de idei extrase din lucrarea lui Patapievici nu reprezinta totalitatea continutului intelectual propus de filosoful roman. Multe lipsesc, dar cele care sunt sper sa le fi prezentat corect. Covarsitoare este insa absenta argumentatiei, a exemplelor, a zbaterii gandirii, a zborului ei... dar sa le fi adus pe toate astea ar fi insemnat sa fi pus tot volumul intr-un e-mail - n-am avut nici putinta, si nici intentia...]

01. Modernitatea este excesul lipsei celor nevãzute. Altfel spus, este o lume într-o râlã, des-centratã. Modernitatea este oarbã atunci când pretinde cã ea este totul.

02. Postmodernitatea (sau modernitatea târzie) este fatã de modernitatea clasicã în situatia iadei fatã de mama ei, capra.

03. Orice principiu cu întindere la întreaga existentã trebuie sã fie transcendent, personal si creator.

04. Excesul modernitãtii se poate resorbi dacã aceasta se reduce la simplu decor. Altfel spus, modernitatea ca instrument este benignã, modernitatea ca scop este malignã.

05. Modernitatea transformã în temporalitate toate esentele mostenite de la Traditie. Modernitatea este corozivã, ea „dizolvã”. Rezultatul acestei actiuni este instaurarea revolutiei permanente în toate domeniile vietii (dacã ceva POATE fi schimbat, atunci TREBUIE schimbat).

06. Modernitea este bazatã în tot ce întreprinde ea pe afirmatia lui Nietzsche: „Dumnezeu a murit”.

07. Modernitatea „umple” lumea de rezultatele materiale ale gândirii ei de tip tehnic. Exercitiul modernitãtii transformã universul într-un cos de gunoi.

08. Postmodernul înceteazã sã aibã viitor pe mãsurã ce îsi distruge trecutul. Prezentul postmodern este unul „etern”, de tip Alzeheimer.

09. Despre oamenii recenţi: „Oamenii de azi sunt cei mai bine hrãniti, cei mai prosperi, cei mai liberi (sub raportul deplasãrii în spatiu) pe care i-a cunoscut umanitatea. În acelasi timp, sunt oamenii cei mai slabi de înger, cei mai dependenti de confort si de consum, cei mai aserviti bunului plac al liberului arbitru, cei mai putin autonomi în judecãtile lor, cei mai gregari si servili (în raport cu Statul), pe care i-a cunoscut vreodatã umanitatea. Întotdeauna s-a spus despre ei cã sunt noi, cã sunt înnoiti. Cântãriti, sunt însã prea lejeri. Evaluati, sunt de tot greoi.” (p. 21)

10. Cunoasterea tehnicã este bazatã pe ipoteze, vizeazã actiunea si foloseste întotdeauna la ceva mundan, limitat. Cunoasterea veritabilã trece dincolo de orice ipoteze, vizeazã ceea-ce-este. Cunoasterea tehnicã priveste lumea în chip profan, filozofia cea adevãratã depãseste lumea vizibilã, contopindu-se cu ceea ce este divin. (Platon)

11. Cunoasterea veritabilã nu poate fi predatã, deci nu este instrumentalizabilã.

12. Atributele „tari” ale fiintei, asa cum sunt ele prezente la Parmenide si Platon: eternitate, stabilitate, autenticitate, superioritate, autoritate, unicitate, substantialitate, esentialitate, rationalitate etc. Aceste atribute caracterizeazã în egalã mãsurã cunoasterea veritabilã (specificã Traditiei). Inversiunea atributelor „tari” a avut loc în sec. XVII – a avut loc o schimbare epistemicã între fiintã si devenire.

13. Cunoasterea devenirii (specificã Modernitãtii) tine mai mult de opinie decât de certitudine, este partialã, posedã un caracter trecãtor si schimbãtor. Acest tip de cunoastere este mai degrabã un bricolaj cognitiv, care cere mestesug mai degrabã decât ratiune. Este neunificatã, esentialmente multiplã. Neavând relevantã existential, rãmâne la suprafatã.

14. În toate culturile premoderne s-a considerat cã profesarea unor lucruri josnice sau ignobile antreneazã distrugerea sufletului omului. Modernitatea crede dimpotrivã cã profesarea unor doctrine false sau nocive nu poate avea decât eventual efecte sociale nefaste.

15. Modernitatea identificã stiinta cu puterea de a dispune de un obiect. Este bazatã asadar pe o confuzie între cunoastere si putere. Nietzsche: „cea mai înaltã vointã de putere este de a atribui devenirii atributele fiintei”.

16. Teologia modernitãtii: tot ce nu poate fi cunoscut într-un anume fel nu existã. Modernitatea este asadar o îngustare (desi se pretinde ca o lãrgire a spiritului) si o negare dogmaticã (desi se declarã antidogmaticã). Cunoasterea modernã este o semidoctie rationalistã prezentatã ca singura cunoastere stiintificã posibilã.

17. Caracterul extra-ordinar al modernitãtii în istoria omenirii este inversiunea completã dintre cunoasterea tehnicã (ce se vrea singura valabilã) si cunoasterea superioarã (negatã cu desãvârsire.

18. Potrivit mecanismului de generare a modernitãtii, omul bine individuat este individualitatea. Potrivit mecanismului de generare a postmodernitãtii, omul bine individuat este aderent fãrã rest la individualitatea grupului sãu de apartenentã comunitarã (religioasã, etnicã, sexualã etc).

19. Lucrurile perceptibile admit principii perceptibile, lucrurile trecãtoare si coruptibile se supun unor principii trecãtoare si coruptibile, în timp ce lucrurile eterne implicã principii eterne.

20. „[…] nelimitatul poate fi dominat numai prin limitat, infinitul numai prin finit, timpul numai prin spatiu, temporalitatea numai prin eternitate, relativul numai prin absolut.” (pp. 51-52)

21. Modernii stiu cã „traditia” lor este în întregime inventatã.

22. Modernitatea valorizeazã ulterioritatea ca pe o valoare absolutã.

23. René Char despre modernitate: „Mostenirea noastrã nu este precedatã de nici un testament.”

24. Vechii „moderni” medievali aveau ca termen de comparatie pe „antici”. Noii moderni se comparã cu sine. Tot ce nu intrã în noua modernitate este automat antic, aka depãsit, gresit, fals.

25. Libertatea anticilor era asociatã unui spatiu (agora, polisul). Libertatea modernilor este asociatã comertului, schimbului, si este întemeiatã pe timp.

26. „Seria anticã: adunarea cetãtenilor (corp politic), spatiu public, exterioritate, spatiu. Seria modernilor: schimb comercial, piatã liberã (fãrã corp politic, care este consumat pânã la exhaustiune de „corpul economic”), interioritate, spatiu privat, timp.” (p. 59)

27. Principiul politic al anticilor era unul finit: datoria. Principiile politice ale modernilor sunt infinite: egalitatea si libertatea.

28. „Ce este modernitatea? – Este gândirea care tinde sã transforme orice lucru în temporalitate si pentru care categoria centralã a oricãrei gândiri a devenit timpul.” (p. 62)

29. Modernitatea a apãrut atunci când cantitatea de concepte implicând temporalitatea a fost suficient de mare încât sã dea tonul gândirii. Modernitatea implicã si dispreţul esentelor. Modernitatea este victorioasã atunci când nimic nu se mai poate sustrage temporalitãtii.

30. Imperialismul european este posibilitatea de a stãpâni timpul altor continente.

31. Descartes (care propunea dubiul permanent ca metodã pânã se ajunge la ideile clare si ultime) si Bacon (care spunea cã mintea trebuie golitã de orice prejudecãti care ne falsificã observatiile) au aplicat în stiinta profanã metoda stiintei sacre.

32. Relativismul contemporan poate fi mentinut ca atare atât timp cât este înlãturatã credinta în ceva absolut. În momentul în care Absolutul îi face concurentã, relativismul se absolutizeazã la rândul sãu.

33. Autonomia presupune legi incompatibile cu teonomia. A fi autonom presupune a fi radical si total independent de principiul care face posibilã dependenta: Dumnezeu.

34. Temeiul cel mai des invocat în sprijinul stiintei este obiectivitatea stiintifica (altfel spus, stiinta modernã nu se poate justifica decât prin sine însãsi).

35. Problema existentei lui Dumnezeu este problema relatiei lui Dumnezeu cu lumea. Dacã lumea fizică este un sistem izolat si închis, atunci Dumnezeu nu existã. A nu fi nicãieri (nullibi esse) însemneazã a nu exista (non esse).

36. Atunci când aventura occidentalã a omului a pus problema existentei lui Dumnezeu sub forma unui enunt, functia fiintei supreme a devenit, din orientativã, una limitativã.

37. Nihilismul este proliferarea orizontalã indefinitã.

38. Infinita deschidere a spatiului fizic este însotitã de o dramaticã închidere de orizont spiritual.

39. Modernitatea a extins explicatiile prin cauze secunde (Natura) acolo unde acestea nu mai fuseserã folosite înainte. Rezultatul a fost moartea cauzei prime (Dumnezeu).

40. Temporalitatea este cea care a distrus (prin dizolvare), destaurat (prin uciderea subiectului transcendental si prin discreditarea Metodei) si exfundat (prin desfiintarea idei de temei) Natura.

41. Nevroza modernitãtii postmoderne este indefinita revendicare de drepturi. Acestea din urmã, spre deosebire de datorii, se terminã la linia orizontului, altfel spus nu au principiu de limitare internã. Drepturile sunt „vânarea de vânt” a Ecclesiasticului.

42. Nemultumirea mocnitã, certã si profundã a omului modern este datoratã faptului cã, în adâncul lui, el continuã sã evalueze dupã singura grilã „solidã”: cea crestinã.

43. Douã minciuni de sorginte protestantã: a) viata în societãtile premoderne era intolerabilã; si b) între stiinta modernã si cunoasterea medievalã crestinã nu existã nici o legãturã.

44. Dogmã modernã: stiinta modernã s-a nãscut împotriva traditiei, iar nasterea ei s-a petrecut numai pentru cã traditia a fost în fine ucisã.

45. „Profetii” si „teologii” mortii lui Dumnezeu sunt protestanti. Renasterea, ca si „întunericul” Evului Mediu, este un topos protestant. Protestantii au impus dogma discontinuitãtii absolute a Renasterii. Lumea modernã este o lume asupra cãreia s-a aplicat catehismul ideilor protestante.

46. Protestantismul a proclamat dreptul de a elimina fãrã limite orice fundament.

47. Dualismul fondator al modernitãtii: a) natura nu are nici o finalitate; si b) omul, desi fiintã naturalã, trebuie sã aibã una.

48. Problema capitalismului: „idealul este fericirea, dar unica realitate e ghiftuiala, ce-i de fãcut?”

49. „Modernitatea este un regim onto-social care îsi confirmã adevãrul printr-un mecanism de tip self-fulfilling prophecy.” (p. 108)

50. Societatea s-a schimbat radical pe linia modernã atunci când a început sã mosteneascã mai putin decât a reusit sã imagineze si sã inventeze. Când artificialul dobândit a devenit precumpãnitor în raport cu naturalul mostenit.

51. Principiul modernitãtii: „A fi modern înseamnã a considera ca principalã valoare faptul de a fi modern.”

52. „Modernitatea nu are presupozitiile vreunui stil (domeniul finitului), ci functioneazã dupã logica exigentei de „a fi contemporan” (domeniul indefinitului).” (p. 115)

53. Postmodernismul se bazeazã pe douã postulate: a) totul este simulacru din punct de vedere ontologic, si deci nu existã nici o realitate esentialã; si b) totul este relativ din punct de vedere epistemologic, deci nu se poate spune obiectiv dacã cineva are dreptate sau se însalã.

54. Postmodernismul reduce ontologia la gnoseologie: existã numai ce se poate cunoaste.

55. Doctrina postmodernã a simulacrelor spune cã totul este un simulacru. Dacã acest lucru ar fi adevãrat, ar trebui ca simulacrul însusi sã fie un simulacru – paradox! De asemenea, dacã principiul conform cãruia totul este relativ ar fi adevãrat, ar înseamna cã si el cade sub incidenta propriei afirmatii – paradox!

56. Pozitivistii negau cã ar exista si altfel de stiinte decât stiintele naturii. Postmodernii neagã cã ar exista si alte stiinte decât cele antropologice si sociologice. Pentru pozitivisti orice stiintã trebuie sã fie o stiintã a naturii. Pentru postmoderni, orice stiintã nu este decât o stiintã umanã.

57. Postmodernismul este un efect post-traumatic al modernitãtii.

58. Discursul postmodern încurajeazã: dispersia, reducerea la accident, fragmentarea, transformarea tuturor substantelor în simulacru.

59. Antropologic vorbind, cultura nu înseamnã decât mod de trai, hranã, credinte, tehnici, habitat, comportament – dar nu si valoare, sau mântuire.

60. „Noul dusman al umanitãtii nu mai este, ca în trecut, bestialitatea barbarului, ci docilitatea blândã si tâmpã a acelor animale domestice care reprezintã adevãratul tip omenesc (inuman, fireste) pe care îl produce si reproduce civilizatia noastrã exclusiv comoditarã si arogant materialistã.” (p. 137)

61. Tipul uman clasic era unitar, ierarhic, contemplativ si resemnat.

62. Tipul uman crestin medieval era complex, ierarhic, contradictoriu, iscoditor si nelinistit.

63. Tipul uman modern clasic era complex, egalitar, contradictoriu, stiintific si nelinistit.

64. Tipul uman postmodern este simplu, nivelat, timorat, tehnologic si relativist.

65. Modernitatea era bazatã pe cuplajul timp-ratiune, în favoarea ratiunii. Postmodernitatea este bazatã pe cuplajul timp-ratiune în favoarea timpului.

66. În timpul modernitãtii recente a fi modern înseamnã a fi cât mai strâns cuplat cu tot ce e mai nou, cu ultimele produse, cu ultimele inventii, ultimele teorii, ultimele descoperiri. Înseamnã a fi la modã.

67. Sistemul economic bazat pe lichiditãti al lumii va sfârsi prin a lichida lumea însãsi.

68. Omul modern îsi dezvãluie natura prin descoperirea cã natura care i se potriveste cel mai bine este natura pe care nu o are. Singurul lucru fix în omul modern este incapacitatea lui de a se fixa.

69. Rãul totalitar nu tine de adoptarea unei anumite pozitii, la stânga sau la dreapta, ci de doi factori: a) un stat mai puternic decât societatea civilã; si b) adoptarea de cãtre opinia publicã a ideii cã este legitim ca statul sã impunã o anume ideologie. Altfel spus, democratia însãsi poate sã devinã o formã concretã de totalitarism.

70. Existã un argument conform cãruia rãdãcinile filozofice ale comunismului sunt infinit mai stimabile decât cele ale nazismului. În fapt, orice idee se legitimeazã nu prin impresia pe care o face, ci prin consecintele ei practice.

71. Stânga porneste de la douã presupozitii false: a) bunãstarea este ceva natural, si care nu se poate pierde prin îndiguiri artificiale; si b) justitia socialã este o lege a naturii. Prima este contrazisã de istorie: nici o civilizatie nu a cunoscut bunãstarea la nivelul celei occidentale. A doua este contrazisã de inegalitãtile existente la nasterea fiecãrui om.

72. Cine doreste sã egalizeze prosperitatea obtine diminuarea ei.

73. Ludwig von Mises: oricât de învãtati si oricât de bine intentionati vor fi planificatorii ei nu vor putea gãsi solutiile corecte la problema costurilor si preturilor deoarece nu vor putea dispune de valorile corecte ale intrãrilor.

74. „Cea mai mare amenintare contemporanã la adresa libertãtii este ideea, atât de strâns legatã de existenta statului providentã (welfare state), cã guvernul este îndrituit sã aibã o putere nelimitatã în administrarea prosperitãtii, în vederea impunerii justitiei sociale.” (p. 181)

75. Statul liberal a fost gândit ca limitându-se la securitate si mentinerea regulilor de convietuire pe care le doresc toti. Statul care se ocupã de securitate are o sarcinã finitã. Statul care se ocupã de prosperitate are o sarcinã infinitã, deci atributiile sale pot creste infinit.

76. Statul inculcã ideea cã orice problemã se poate rezolva prin mãsuri administrative. Aceastã idee falsã contribuie si la promovarea tehnocratiei, a ideii cã orice problemã are o solutie tehnicã, preconizatã cu mult înaintea aparitiei problemei însisi.

77. Educatia actualã nu este bazatã pe discernãmânt, ci pe informatie. Educatia viitoare va fi bazatã pe si mai multã informatie, pe si mai putin discernãmânt.

78. „Cu cât mai democraticã în sens totalitar este o societate, cu atât mai iresponsabil este tipul de cetãtean pe care aceasta îl reproduce.” (p. 188)

79. Socialismul ca sistem teoretic este primul exemplu de iresponsabilitate intelectualã absolutã.

80. Karl R. Popper vorbeste de „doctrina adevãrului manifest”. Conform ei si sustinãtorilor acestui punct de vedere, adevãrul este vizibil, sare în ochi, iar cei care nu-l îmbrãtiseazã automat sunt niste profitori care trãiesc de pe urma minciunilor lor.

81. Evreii, fiind un popor care trãieste în timp, si nu în spatiu, afinitatea lor pentru modernism este naturalã. Acest lucru explicã în bunã mãsurã de ce autorii evrei au promovat tema „fluiditãtii” (abandonarea etalonului „pãmânt” în favoarea etalonului „schimbare”).

82. Potmodernismul înlocuieste distinctia bine-rãu cu distinctia progresist-reactionar.

83. Distinctia dintre stânga politicã si dreapta politicã trebuie fãcutã numai în functie de Traditie. Acolo unde dreapta doreste sã pãstreze, stânga doreste sã distrugã. Stânga „fabricã” modernitatea eliminând Traditia.

84. Conservarea produce ideologii, în timp ce orientarea spre nou produce utopii.

85. Problema disparitiei traditiei este problema instaurãrii unei existente umane în întregime supuse temporalitãtii (altfel spus, imposibilitatea de a mai avea valori care sã nu depindã de timp). Problema disparitiei traditiei este problema imposibilitãtii gãsirii unui teren ferm.

86. Nevroza stângii este schimbarea cu orice pret, prin care se exprimã setea vorace de temporalitate. Nevroza dreptei este înghetarea cu orice pret a schimbãrii, în care se adãposteste setea nostalgicã de repaus.

87. Ignorându-l pe Dumnezeu, teoria politicã modernã are despre om o viziune limitatã sus si prelungitã indefinit în jos.

88. Mecanismul prin care avanseazã modernitatea este stânga politicã. Acelasi mecanism l-a evacuat pe Dumnezeu din Istorie. Modernitatea s-a nãscut din articularea laicizãrii cu secularizarea si cu descrestinarea.

89. Ideologicul este forma coruptã a politicului. Politicul identificã un bine comun. Ideologicul identificã un bine care fractureazã socialul. Politicul a fost suprimat prin identificarea lui abuzivã cu: a) solutia tehnocratã (ideea cã cineva poate da o solutie tehnicã a problemelor noastre); si b) solutia ideologicã (ideea cã solutia tehnicã ar putea fi realizatã prin gnoza ideologicã).

90. Sunt considerate de cãtre „progresisti” ca fiind „reactionare” institutiile care au un raport oricât de mic cu traditia: biserica, religia, monarhia, statul, elitele, cultura.

91. Pretentia de a-i înlocui pe oamenii politici prin administratori a fost numitã de Oakeshott „eroarea suprematiei tehnice”.

92. Ideologiile secolului XIX au fost create de intelectuali si vizau scopuri universaliste. Ideologiile secolului XX au fost create de oameni politici si vizeazã scopuri parohiale.

93. La originea civilizatiei europene moderne stã decizia de a conferi libertãtii valoare politicã supremã.

94. Consolidarea modernitãtii se face prin legiferare pletoricã. Excesul legislativ antreneazã dictatura, pentru cã dintr-un punct încolo este imposibil ca cineva sã nu calce, fãrã sã stie o lege. Legile care vor sã legifereze toate combinatiile posibile, mutileazã realul. Se ajunge la principiul aberatiei totalitare: tot ceea ce nu este explicit permis, este implicit interzis. Societatea postmodernã este automat o societate de infractori, pe care doar mila statului îi tine liberi.

95. Discernãmântul nu este ereditar si nici nu poate fi transmis în mod uniform descendentilor.

96. Sursa oricãrei greseli nu este liberul arbitru ci absenta discernãmântului.

97. Legea este o „sudurã” în real, ea nu este inocentã. Prezenta legii aratã o disfunctionalitate. Se poate spune cã gradul de îmbolnãvire a unei societãti este direct proportional cu cantitatea de lege de care dispune si cu care opereazã.

98. Omul recent refuzã Traditia deoarece aceasta nu a fost elaboratã de tipul sãu uman.

99. Orice ordine construitã si inventatã de-a gata este susceptibilã sã devinã dezordine.

100. Spiritul modernitãtii, prin excelentã subversiv, este cel care dezrãdãcineazã.

101. Problema este cã astãzi nimeni nu mai crede în mod serios cã morala este obligatorie si universalã. Orice moralã adevãratã este o eticã religioasã. Omul recent este un oportunist moral.

102. Progresul rãului este total atunci cãnd oamenii nu-si mai dau seama cã fac ceva rãu.

103. Liberalismul, construit cu tipul uman religios protestant, nu-si poate reproduce tipul uman fondator.

104. Noul nationalism este cel al PIB-ului. Noul sovinism este cel al bunãstãrii.

105. În orice societate în care existã exclusiv bunuri externe competitivitatea devine singurul zeu.

106. Viata post-modernului este o fantezie masturbationalã non-stop.

107. Norman Manea despre trãsãturile Statelor Unite: a) cultul succesului; b) atenţia acordată trupului; c) aducerea rapidă a oricărui eveniment la dimensiunea schimbului comercial; d) invazia intimităţii (deşi individualismul prevalează); e) peisajul politic deopotrivă democratic şi „monetar”; f) noţiunea de trecut limitată adesea la ultimele două săptămâni.

108. Progresistul nu cunoaste decât adepti fanatici si dusmani ireductibili.

109. Nevoia de cât mai multã informatie este o nevrozã de datã recentã. Însã usurinta de a transporta informatia nu rezolvã în sine nimic.

110. Eruditia traditionalã, de tip filozofic, cãuta sã sprijine viziunea. Eruditia recentã, de tip filologic, cautã s-o excludã. Eruditia recentã este digitalã, cantitavã si cu pretentii exhaustive.

111. Interpretarea postmodenã a ajuns la concluzia cã se poate spune orice.

112. Nici o activitate nu poate fi redusã fãrã pierderi esentiale la aspectul ei tehnic.

113. În sensul ei „tare”, cultura este transmutare a omului, anagogie. În sensul ei „slab”, cultura este divertisment, pierdere a timpului.

114. Cultul postmodern al expertului, bazat pe ideea falsã cã acesta ar putea rezolva la nivel tehnic problemele care cad în aria lui de competentã, se bazeazã pe confuzia dintre cunoasterea faptelor si discernãmânt.

115. „Cultura are doi dusmani, la fel de puternici: trufia eruditului de strictã observantã si impietatea ignarului.” (p. 280)

116. Cultura este expresie a inteligentei care cautã sensuri pentru a se integra lumii. Tehnica este expresia inteligentei care inventeazã mecanisme pentru a le substitui lumii, pe care o explicã fãrã rest. Primul tip de inteligentã se bazeazã pe necesitatea de a obtine o viziune, cel de-al doilea pe cea de a construi un mecanism. Primul este holistic, al doilea este atomist.

117. „Pentru o civilizatie bazatã exclusiv pe specializarea tehnică, disparitia culturii generale este începutul barbariei.” (p. 293)

118. Rationalitatea secolelor XVII si XVIII, lipsitã de prezenta lui Dumnezeu, a fost abandonatã pentru o judecatã mai liberã si mai largã, dar debilã în ce priveste capacitatea de a formula judecãti de discernãmânt.

119. Multiculturalismul pune ca principiu normativ egalitatea sanselor pentru culturi diferite. Presupozitia de plecare este cã toate culturile sunt egale. Idealul de societate al ideologiei multiculturale, împreunã cu idealul corectitudinii politice, este strict totalitar.

120. Corporatiile moderne sunt forme de sindicalizare mai compactã a societãtii. Comportamentul acestora este tipic totalitar: despotice în interior, servile în exterior. „Corporatismul Evului Mediu tindea sã limiteze puterea centralã. Corporatismul modern, deoarece nu mai pleacã de la corpuri constituite, tinde sã ilimiteze puterea statului, deoarece numai prin stat (nu si prin ele însele) pot corporatiile moderne sã obtinã subsidii, reprezentare si recunoastere simbolicã.” (p. 300)

121. Sentimentul psihologic central al guvernãrii monarhice era onoarea. Sentimentul central al republicii era virtutea. Pentru Avishai Margalit, umilinta este singurul sentiment care nu are nevoie de argumente în favoarea sustinerii eradicării lui. În societatea decentã, individul nu mai este definit printr-o naturã, supusã unor limitãri numite datorii si unor garantii numite drepturi. El este supus sentimentelor sale de frustrare.

122. Zelatorii ideologiei corectitudinii politice au douã surse: a) egalitatea absolutã vãzutã ca unica decentã posibilã; si b) moartea oricãrei stãri de fapt.

123. Principiul corectitudinii politice pretinde sã fie impus prin fortã. „Corectitudinea politicã pleacã de la pluralismul opiniilor (criteriul liberal), pune ca ideal egalitatea tuturor (criteriul democratic), afirmã cã actualul corp al societãtii este inegal (criteriul ierarhic de facto) si pretinde cã minoritatea luminatã si miliantã are dreptul (criteriul ierarhic de jure) si trebuie în mod absolut sã impunã majoritãtii altfel constituite propriul ei principiu de organizare (criteriul revolutionar leninist). Ce amestec incoerent!” (p. 306-307)

124. Într-o societate atomizatã, cu relatii interumane derizorii, cei care conduc mass-media au în fapt puterea.

125. Corectitudinea politicã este o constructie intelectualã de tip ideologic. Caracterul ei este totalitar. Ea nu se adresează ratiunii, ci emotiilor.

126. Modalitatea de control social al gândurilor (prin impunerea anumitor expresii) nu diferã cu nimic de vechiul ideal fascist sau comunist de ideologizare fortatã a societãtii.

127. Cheia comportamentului politic corect este sã nu faci nicicând si niciunde judecãti de discernãmânt si valoare.

128. Punerea în dubiu a corectitudinii politice trezeste reactii de tip „încãlcare a unui tabu”. Viziunea politicã corectã joacã rolul tabuurilor din societatea primitivã. Adevãratul inamic al corectitudinii politice este spiritul critic.”

129. Postmodernismul social al corectitudinii politice americane foloseste aceleasi proceduri ca si comunismul anilor 50: a) judecarea omului dupã dosar (adicã după grupul social din care face parte); b) privarea de drepturi a copiilor în numele nedreptãtilor pe care le-au comis pãrintii; c) limbajul formalizat pânã la vidare.

130. Unul dintre cele mai importante argumente care se pot erija împotriva corectitudinii politice este acela cã nu ai voie sã persecuti în numele nici unei idei, oricât de justã ar fi. Rãul persecutiilor nu este falsitatea scopurilor, ci persecutia însãsi.

131. Progresistii iau viitorul ca garant al adevãrului lor. Ratiunii argumentului i se substituie iratiunea temporalitãtii. Argumentul viitorului nu eliminã numai versiunile viitorului, ci atrofiazã imaginatia si forteazã gândirea.

132. Progresistii uzeazã numai de argumente de fortã: a) argumentul competentei în treburile publice (nu poti discuta pentru cã nu esti de specialitate); si argumentul de autoritate al judecãtii de excludere (pretinzând cã lupta pentru eliminarea oricãror excluderi, ei încep prin a împãrti oamenii în „buni” si „rãi”).

133. Libertatea cuvântului va fi din ce în ce mai restrânsã în viitor, datoritã grupurilor de presiune „progresiste”.

134. Libertatea absolutã este un ideal anarhic.

135. Acolo unde lipsa de temei si de legitimitate este mai adâncã, înclinatia nevroticã spre revolutionarea permanentã a vietii se face tot mai clar simtitã.

136. Omul modern îsi practicã religia ca pe un viciu, în spatiul privat.

137. Omul recent este limitat la orizontalitate, redus la individualitatea sa arbitrarã. În mod curios, el este si cel care a dezvoltat obsesia identitarã. În el coincide setea de înrãdãcinare cu respingerea oricãrei înrãdãcinãri. O definitie a omului recent: „Recent este omul care declarã cã, pe el, nu îl precede nimic, este cel care stie mai bine decât oricine din trecut orice.” (p. 330)

138. În politicã s-a ajuns la situatia în care cine face dreptatea este mai important decât dreptatea însãsi.

139. În mod deloc întâmplãtor, stiinta modernã este solidarã cu nasterea popoarelor si cu formarea capitalismului.

140. Postmodernismul si spatiul privat al persoanei: a) trãsãturile personale care pânã acum erau considerate strict private sunt tot mai mult exportate în spatiul public; si ideologiile corectitudinii politice pretind tot mai mult ca statul sã intervinã în zone care pânã de curând erau apanajul exclusiv al spatiului privat. Se poate spune cã spatiul public se lãrgeste în detrimentul spatiului privat.

141. Orice referire la spiritualitate în zilele noastre trebuie sã fie exclusiv etnicã. Singura religie care nu poate fi atacatã, exact datoritã acestui aspect, este iudaismul. În schimb nimeni nu mai este jenat de atacurile împotriva crestinismului.

142. Sloganul voluntarismului politic: dacã ceva poate fi schimbat atunci trebuie sã fie schimbat.

143. Esenta totalitarismului latent al zilelor noastre: promovarea exceptiei ca normã.

144. Guvernarea actualã se face pe principiul revolutiei permanente, iar opozitia criticã guvernul de parcã principala misiune a celor de la putere ar fi mântuirea popoarelor.

145. Democratia presupune un tip de culturã civicã ce nu poate fi redus la proceduri.

146. Valorile nu pot fi justificate prin vot. Dacã ar fi asa, pogromurile, care implicã vointa maselor populare, ar fi perfect corecte.

147. Principiul tuturor campaniilor democratice este cel al minciunii electorale.

148. Toate totalitarismele pleacã de la nerealismul unui ideal uman angelic si de la realismul unei politici diabolice.

149. Democratia nu are menirea de a institui binele, ci doar acela de a reduce rãul.

150. Arbitrariul puterii nu poate fi anulat prin lãrgirea bazei ei.

151. Problema adevãrului nu poate fi rezolvatã pe cale democraticã. Atunci când doreste sã o facã, democratia trebuie sã utilizeze tehnici de tip aristocratic.

152. Sensului vietii în postmodernism i s-a substituit umplerea timpului dupã bunul plac.

153. Atunci când din mijloc a devenit scop, munca s-a transformat într-o obsesie nevroticã.

154. Raportul dintre om si colectivitate este cheia oricãrui totalitarism. Dacã omul este nemuritor prin sufletul sãu, în timp ce societatea este muritoare, atunci omul are dreptul sã lupte împotriva oricãrei dictaturi, pentru cã din perspectivã temporalã ceea ce dureazã mai mult are automat dreptate. Dacã dimpotrivã omul este finit si muritor înaintea societãtii, atunci totul este permis. Ateismul si colectivismul se justificã reciproc.

155. Modestia cunoasterii premoderne: a) nu putem cunoaste adevãrul despre lucrurile cele mai importante; si b) cunoasterea noastrã despre lucrurile cele mai importante poate fi în mod semnificativ sporitã. Relativistii spun: a) lucrurile cele mai importante, fiind produse în anumite culturi, sunt relative; si b) lucrurile cele mai importante sunt în fond lipsite de adevãr.

156. „Miturile” postmoderne: preeminenţa cunoaşterii locale; incomensurabilitatea paradigmelor; drepturile minorităţilor de invenţie (auto-identificate potrivit oricărui criteriu); adularea justiţiei sociale şi a statului asistenţial; Internetul; ideea că totul poate fi construit ori schimbat ad libitum etc.

157. Drepturile omului nu sunt compatibile cu ideologia relativistã.

158. Discernãmântul nu poate rezulta în urma unui proces de tip piatã liberã.

159. Timpul bate, loveste; iar vremea stã, vremuieste.

160. Lumea fizicã nu este inteligibilã fãrã prezenta non-fizicului în lume.