Vasile Lovinescu, A fost odată, (note de lectura)

Acest studiu a apărut în volumul Interpretarea ezotericã a unor basme şi balade româneşti, Editura Cartea Românească, colecţia Gnosis, 1993.
Finalitatea necesarã unei iniţieri cavalereşti e suprimarea condiţiei temporale prin spaţializarea ei, tehnic vorbind prin cvadratura cercului. Este un proces de reintegrare, de despuiere progresivă a limitelor şi accidentelor substanţei.
Teoria universitară asupra originii şi naturii folclorului: geniul etnic crează mituri care fabulează fenomene cosmice şi evenimente istorice, mitul având în acest caz un caracter net de suprastructură onirică.
Opinia lui Mircea Eliade: “Întrucât mă priveşte, definiţia care mi se pare cea mai puţin imperfectă, dat fiindcă este cea mai largă este următoarea: mitul povesteşte o istorie sacră, relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, în timpul fabulos al începuturilor.” (în Aspecte ale mitului, Ed. Univers, 1989, p. 5)
Opinia lui René Guénon: “Concepţia însăşi a folclorului, astfel cum e înţeleasă în mod obişnuit, se sprijină pe o idee radical falsă, ideea că există «creaţii populare», produse spontane ale masei poporului […] interesul profund al tuturor tradiţiilor, zise populare, rezidă mai ales în faptul că nu sunt de origine populară […] având o valoare simbolică reală, […] nu numai că nu sunt de origine populară, dar nu sunt nici măcar de origine umană. Ceea ce poate fi de origine populară este numai faptul supravieţuirii […]. Poporul păstrează astfel sfărâmăturile vechilor tradiţii, trecându-se uneori la un trecut atât de depărtat că ar fi imposibil de determinat – el împlineşte astfel funcţia unei memorii colective. Se constată că ceea ce este astfel conservat conţine, sub o formă mai mult sau mai puţin învăluită, o sumă considerabilă de date ezoterice, adică tocmai ce este mai puţin popular prin esenţă; şi acest fapt sugerează prin el însuşi o explicaţie pe care ne mărginim s-o indicăm în câteva cuvinte. Când organizaţia iniţiatică tradiţională este pe punctul de a se stinge, ultimii săi reprezentanţi pot foarte bine să încredinţeze voit acestei memorii colective de care am vorbit, ceea ce altfel s-ar pierde ireversibil; este singurul mijloc de a salva ceea ce poate fi salvat, într-o anumită măsură şi în acelaşi timp incomprehensiunea naturală a masei este o garanţie suficientă că ceea ce este ezoteric se va păstra ca un fel de mărturie a trecutului, pentru cei care, în alte timpuri, vor fi capabili să-l înţeleagă.” (în Le Saint Graal, în Symboles fondamentales de la Science Sacrée, Ed. Gallimard, Paris, 1962)
Stirb und werde! bist du nur ein truber Gast auf der dunklen Erde. – Mori şi devino! eşti numai un oaspete tulbure pe pământul întunecat. (Goethe)
Concluzie, dar şi punct de pornire: “[…] basmele sunt o exteriorizare mitologică a unor ceremonii culturale, a unor liturghii precreştine, la noi posibil predacice. Fără această perspectivă, studiul basmelor este o deşertăciune. Cum poţi fi persan, cum poţi fi folclorist?” (p. 9)
Ceea ce izbeşte la Ispirescu este faptul că formulele rituale de început al basmului sunt mereu aceleaşi.
“A fost odată ca niciodată” – început cu aer de nonsens.
“A fost odată (atunci, cândva), ca niciodată” – deci “in illo tempore”.
“A fost odată (acolo unde nu este), ca niciodată” – deci în timpul spaţializat, în punctul în care Axis Mundi, Arborele Lumii, Muntele Polar, intersectează planul nostru de existenţă.
Îmbinare: “A fost odată, ca (şi cum n-ar fi fost) niciodată”, “că de n-ar fi, nu s-ar povesti”. Urmează spaţializarea temporală: “pe când (acolo unde) plopul făcea pere şi răchita micşunele”, contrazicând principiul de cauzalitate. În înţelegerea noastră, a este a şi a nu este b, mai puţin în Arborele Vieţii, unde a (plopul, răchita) este totuna cu b (perele, micşunelele). “… pe când se băteau urşii în coadă” – şi azi Ursa Mare şi Ursa Mică dansează în jurul Polului, în jurul Arborelui Lumii. “când (acolo unde) se luau de gât lupii şi mieii şi se sărutau înfrăţindu-se” – formulă parcă luată din Isaia. “ când (acolo unde) se potcovea purecele cu 99 oca de fier şi se arunca în slava cerului de unde ne aducea poveşti” – trecere la limită, saltul calitativ, transmutaţia materiei în roua cerească.
“De când (acolo une) se scria musca pe părete,
Mai mincinos cine nu crede”.
Şi azi muştele se scriu pe perete, deci vechimea basmului e echivalentă cu vechimea muştii, care a apărut de când lumea.
În ultimul vers se indică faptul că basmul conţine cunoştinţe adevărate criptate, că esenţa basmului este valabilă şi în prezent şi în eternitate.