Vasile Lovinescu, Povestea viei, (note de lectura)

Acest studiu a apărut în volumul Interpretarea ezotericã a unor basme şi balade româneşti, Editura Cartea Românească, colecţia Gnosis, 1993.
“[…] vrăjmăşia timpului a sfărâmat puntea de cleştar care leagă ţărmul nostru cu ţara de dincolo de negură, punte inefabilă aruncată peste un abis pe care o umanitate nebună nu-l mai poate simte.” (p. 114)
“Manipularea cheilor necesită, ca şi mânuirea otrăvurilor rare, mască şi ţevi de sticlă. […] Cheile basmelor deschid poarta morţii, pentru că deschid pe aceea a regenerării. Câtimea de forţă a reacţiei concordante este incalculabilă cu măsurile noastre. Atât ştim: că se întoarce, în mod necesar, asupra temerarului care a dezlănţuit-o.” (p. 115)
Melancolia este o presimţire intesă, vitală a lumii de dincolo, realizând şi depărtarea ce ne desparte de ea.
“Conştiinţa unei stări de frustrare este condiţia esenţială a unei realizări spirituale, condiţie prealabilă, faţă de care aceasta este neconceptibilă.” (p. 116)
Există o natură Polar-hyperboreană a tradiţiilor româneşti.
Macrocosmic, Pomul Lumii, Izvorul Tămăduirii şi Ulciorul Bucuriei se află în paza Mănăstirii Albe, păzitoarea Tradiţiei şi a puterii lumeşti, reprezentată printr-un urs. Apa din izvor vindecă de mâhnire, adică de ţâţâna tuturor supărărilor, care este Melancolia, la rândul ei potolită de ulciorul Bucuriei, de plenitudinea care se află în el. Căci melancolia este provocată de distanţa incomensurabilă dintre subiect şi obiect şi potolită de licoarea din ulcior, cupă a Graalului, de care se zice că satură toate dorinţele oamenilor.
Dumitru caută Pomul Lumii prin pustietăţi, prin oraşe, întreabă de toţi oamenii. În cele din urmă revine la el acasă: “Când a ajuns la căsuţa lui, s-a oprit în drum. Căsuţa era prăvălită pe o parte. Prin acoperişul de paie crescuse urzici, lobodă şi cucută. Gardul de nuiele era putred şi spart. Poarta era lipsă.
Dar când a dat să intre în ogradă, s-a izbit de Pomul Lumii! Nu se vedea dar se simţea. A întins braţele, a pipăit, la tras către el… nu mai era nici o îndoială. Acolo era arborele lumii.
S-a apucat cu tărie de o creangă, s-a opintit în vârful picioarelor şi a sărit în sus. Cum a sărit, parcă într-o clipă i s-au deschis ochii, alţii decât cei pe care îi avea. A văzut Pomul Lumii verde ca buratecul, cu frunze ca acele de stejar, întors cu vârful în jos, cu rădăcinile în aer. A stat pe o creangă mai potrivită şi s-a odihnit. Şi a început să plângă de bucurie.”
Putem căuta Arborele Lumii peste tot, nu dăm de el pentru că este “mai apropiat decât vâna jugulară” (cum spune Coranul). Axul Lumii trebuie căutat în mărăcinişul nostru.
Dumitru începe ascensiunea Pomului Lumii: “După unsprezece crengi verzi, frunzele au început să fie de aramă strălucitoare. Din toate părţile se auzea cântecul păsărilor, al cucului, al pupezei, al turturelelor, cu alte cuvinte, glasuri îngereşti. Dar se sperie când văzu că trupul lui se făcuse jumătate de cât era. Dar cum nu mai avea nimic de pierdut continuă să urce. De data asta frunzele erau de argint. Nu ştia cât timp a trecut, pentru că nu mai era zi şi noapte. Se făcuse şi mai mic, ca un pitic. Mintea îi rămăsese întreagă, ba i se părea mai ageră ca mai înainte. Ajunsese la crengile de aur. Trecu de ele şi se află dintr-odată la crengi cu nestemate.” – Pelerinajul spre verticală se apropie de Punct, cu care trebuie să se identifice. Arama, argintul şi aurul sunt etape istorice parcurse invers. Eroul se micşorează progresiv, marcând astfel trecerea de la cantitate la calitatea pură.
Dumitru întrerupe undeva ascensiunea, pentru că devenise prea mic, şi l-a cuprins teama. Ceea ce este întrerupt, nu se mai poate relua. Totuşi, reîntoarcerea lui nu e o cădere, ci o coborâre sacrificială, cu har euharistic.
Numele unor ţinuturi consacrate străbat prototipal întreg ciclul, ca o matcă imuabilă, din care se preling adaptări de timp şi loc.
“Este curios faptul că pronunţarea moldovenească a cuvântului “vie” este “hie”, similară cu rostirea, tot moldovenească, a imperativului prezent a verbului a fi, “hie!”, imperativ cu care Dumnezeu a creat lumea. Infinitivul este: “a hi”. Acest fapt arată prezenţa reală a Verbului în vin, explicând astfel rolul lui euharistic şi oracular în multe tradiţii.” (p. 130)
Despre conflitele exterioare dintre tradiţii diferite “Fiecare tradiţie secundară are, în mod firesc, propriile ei puncte cardinale, zenitul şi nadirul ei; altfel nu s-ar deosebi de Tradiţia Primordială; ori adaptările şi readaptările sunt condiţia însăşi a dezvoltării ciclice. Moş Crăciun este duşman de moarte al strugurelui, încă agăţat de arac, fără prejudiciul caracterului său superlativ benefic. Cu drept cuvânt, evreii considerau Egiptul ca o imagine a Iadului, din care i-a scos Dumnezeu şi, după rătăciri de patruzeci de ani prin lumile intermediare, i-a dus în Ţara sfântă, în Ţara făgăduinţei şi ea imagine a Paradisului; ceea ce nu împiedică civilizaţia egipteană să fie una din cele mai auguste din lume, din punctul de vedere al totalităţii şi al continuităţii.” (p. 134)
Toate condiţiile unei civilizaţii tradiţionale trebuie să se îmbine şi să facă un tot.
Bãutura traditiei primordiale este apa. Bãutura atlantã este vinul. Ne putem pune întrebarea dacã nu cumva aria viţei de vie nu coincide cu aria de rãspândire a migraţiei atlante.
În momentul în care ciclul ajunge la un punct mort se produc intervenţii divine directe.
Alãptarea pruncului Iisus de cãtre fecioara imaculatã, Iana, paredru al hyperboreanului Ianus, este un semn mai stringent al dependenţei noii tradiţii de Marea Tradiţie Primordialã, decât omagiul celor trei magi, cãci aceştia vin la Betleem, în timp ce în basmul românesc Sfânta Treime trece Dunãrea spre nord.