René Guénon, Uniformitatea împotriva unitãtii (traducere de Radu Iliescu)

Uniformitatea, pentru a fi posibilã, presupune fiintele ca fiind lipsite de orice calitate si reduse la simple “unitãti” numerice. O asemenea uniformitate nu este niciodatã realizabilã în fapt, dar toate eforturile fãcute pentru a o realiza, mai ales în domeniul uman, nu pot sã aibã ca rezultat decât despuierea mai mult sau mai putin completã a fiintelor de calitãtile proprii, fãcându-se din ele ceva ce seamãnã atât cât este cu putintã cu niste simple masini, cãci masina, produs tipic al lumii moderne, este într-adevãr ceea ce reprezintã, la cel mai înalt nivel care a putut fi atins pânã acum, predominanta cantitãtii asupra calitãtii. Spre aceasta tind pânã la urmã, din punct de vedere strict social, conceptiile “democratice” si “egalitariste”, pentru care toti indivizii sunt echivalenti între ei, ceea ce antreneazã supozitia absurdã cã toti trebuie sã fie la fel de apti pentru orice. Aceastã “egalitate” este o conceptie cãreia natura nu-i oferã nici un exemplu, pentru motivele pe care le-am indicat, pentru cã ea nu ar fi nimic altceva decât o completã similitudine între indivizi. Dar este evident cã, în numele acestei pretinse “egalitãti” care este unul din “contra-idealurile” cele mai scumpe ale lumii moderne, indivizii sunt fãcuti efectiv atât de asemãnãntori între ei pe cât o permite natura, si asta înainte de toate pretinzând sã li se impunã o educatie uniformã. Este de la sine înteles cã, dacã, în pofida tuturor lucrurilor, diferenta de aptitudini nu poate fi suprimatã în întregime, aceastã educatie nu va da pentru toti exact aceleasi rezultate. Totusi este si mai adevãrat cã, dacã este incapabilã sã confere unor indivizi calitãti pe care nu le au, este foarte susceptibilã sã sufoce la altii toate posibilitãtile care depãsesc nivelul comun. Astfel “nivelarea” se opereazã întotdeauna în jos, si de altfel nu poate sã se opereze astfel, pentru cã nu este ea însãsi decât o expresie a tendintei descendente, adicã spre cantitatea purã care se situeazã mai jos decât orice manifestare corporalã, nu numai sub nivelul ocupat de fiintele vii cele mai rudimentare, dar chiar sub ceea ce contemporanii nostri au convenit sã numeascã “materia brutã”, si care totusi, pentru cã se manifestã simturilor, este încã departe de a fi în întregime lipsitã de orice calitate.
Occidentalul modern nu se multumeste de altfel sã impunã la el acasã un asemenea tip de educatie, el vrea s-o impunã si altora, cu toatã cohorta de obiceiuri mentale si corporale care decurg din ea, în scopul de a uniformiza întreaga lume, cãreia îi uniformizeazã pânã si aspectul exterior prin difuzarea produselor industriale. Consecinta, paradoxalã doar în aparentã, este cã lumea e cu atât mai putin “unificatã”, în sensul real al acestui cuvânt, cu cât devine mai uniformizatã. Aceasta este cât se poate de natural în fond, pentru cã sensul în care este antrenatã este, asa cum am spus-o, cel în care “separativitatea” se accentueazã din ce în ce mai tare. Vedem apãrând aici caracterul “parodic” care se întâlneste atât de des în tot ceea ce e specific modern. Într-adevãr, îndreptându-se direct în sensul contrar adevãratei unitãti, pentru cã tinde sã realizeze ceea ce e mai îndepãrtat de ea, aceastã uniformizare se prezintã ca un fel de caricaturã, si asta din cauza raportului analogic prin care, asa cum am indicat-o încã de la început, unitatea însãsi se reflectã în mod invers în “unitãtile” care constituie cantitatea purã. Aceastã inversiune însãsi ne permitea sã vorbim adineaori de “contra-ideal”, si se vede cã trebuie sã întelegem conceptul într-un sens foarte precis. Nu e vorba cã nu am dori câtusi de putin sã reabilitãm cuvântul “ideal”, care serveste aproape indiferent la orice în cazul modernilor, si mai ales sã mascheze absenta oricãrui principiu veritabil, si de care se abuzeazã atât de mult încât a sfârsit prin a fi complet golit de sens. Dar cel putin nu putem sã nu remarcãm cã, dupã însãsi derivatia sa, ar trebui sã marcheze o oarecare tendintã spre “ideea” înteleasã într-o acceptiune mai mult sau mai putin platonicianã, adicã pânã la urmã spre esentã si calitativ, oricât de vag ar fi concepute, în timp ce cel mai adesea, cum este cazul despre care vorbim acum, este luat de fapt pentru a desemna exact contrariul.
Spuneam cã existã o tendintã spre a modifica nu doar indivizii umani, ci si lucrurile. Dacã oamenii epocii actuale se laudã cu modificarea lumii într-o mãsurã din ce în ce mai mare, si dacã efectiv totul devine din ce în ce mai “artificial”, este pentru cã mai ales în acest sens înteleg ei s-o modifice, exercitându-si activitatea asupra unui domeniu pe cât de cantitativ pe cât este cu putintã. În rest, de vreme ce s-a dorit constituirea unei stiinte în exclusivitate cantitative, este inevitabil ca aplicatiile practice care se obtin de pe urma acestei stiinte sã îmbrace si ele acelasi caracter. Este vorba de aplicatii care sunt desemnate, la modul general, prin numele de “industrie”, si se poate spune într-adevãr cã industria modernã reprezintã, din toate punctele de vedere, triumful cantitãtii, nu doar pentru cã procedeele sale nu fac apel decât la cunostinte de ordin cantitativ, ci si pentru cã instrumentele pe care le utilizeazã, adicã masinile, sunt construite într-un asemenea mod încât consideratiile calitative intervin în cadrul lor atât de putin cât este cu putintã, iar oamenii care le pun în miscare sunt redusi ei însisi la o activitate pur mecanicã, dar si pentru cã, în rezultatele însele ale acestei industrii, calitatea este în întregime sacrificatã cantitãtii. Câteva remarci complementare despre acest subiect nu vor fi fãrã îndoieli inutile, dar înainte de a ajunge la ele vom ridica încã o întrebare asupra cãreia va trebui sã revenim în cele ce urmeazã. Orice am gândi despre valoarea rezultatelor actiunii pe care omul modern o exercitã asupra lumii, este un fapt independent de orice apreciere cã aceastã actiune reuseste, si cã, cel putin într-o oarecare mãsurã, ajunge la finalitatea pe care si-o propune. Dacã oamenii unei alte epoci ar fi actionat la fel (supozitie de altminteri strict “teoreticã” si de fapt neverosimilã, date fiind diferentele mentale existând între acesti oameni si cei de azi), rezultatele obtinute ar fi fost aceleasi? Cu alte cuvinte, pentru ca mediul terestru sã se preteze unei asemenea actiuni, nu trebuie ca el sã fie predispus cumva pornind de la conditiile cosmice ale perioadei ciclice în care ne aflãm acum, s-a schimbat ceva în natura acestui mediu? În punctul expozeului în care ne aflãm, ar fi prea devreme sã precizãm natura acestei schimbãri, si pentru a o caracteriza altfel decât fiind un soi de micsorare calitativã, care conferã un plus de putere pentru tot ce tine de cantitate. Iar ce am spus despre determinãrile calitative ale timpului permite cel putin sã se conceapã deja posibilitatea, si sã se înteleagã cã modificãrile artificiale ale lumii, pentru a se putea realiza, trebuie sã presupunã modificãri naturale cãrora nu fac decât sã le corespundã si sã li se conformeze într-o anumitã mãsurã, în chiar virtutea corelatiei care existã constant, în mersul ciclic al timpului, între nivelul cosmic si nivelul uman.

(Fragment din Domnia cantitãtii si semnele vremurilor, Gallimard).