René Guénon, Autoritate spiritualã si putere temporalã, (breviar de idei)

René Guénon, Autoritate spiritualã si putere temporalã – breviar de idei

La alcãtuirea acestei fise am folosit volumul Autorité spirituelle et pouvoir temporel, apãrut la Guy Trédaniel, Editions de la Maisnie, 1984.

01. Raporturile dintre religie si politicã sunt o versiune a raportului existent între spiritual si temporal.

02. Nu faptele ci principiile sunt cele care trebuie sã dirijeze gândirea si s-o ajute sã obtinã concluzii.

03. Din nefericire, confuzia modernã loveste si reprezentantii autoritãtilor spirituale autentice, care au pierdut din vedere adevãrata lor fortã: transcendenta doctrinei în numele cãreia sunt calificati sã vorbeascã.

04. Domeniul principiilor esentiale si imuabile (metafizica) este în afara oricãrei discutii, a oricãror polemici, a oricãror certuri partinice.

05. În toate traditiile existã mãrturii ale opozitiei dintre puterea spiritualã si puterea temporalã. Totusi, aceastã opozitie nu este “veche precum lumea”, ci dateazã dintr-o fazã destul de îndepãrtatã de spiritualitatea primordialã. La origine, cele douã puteri erau continute în principiul comun de unde descind, si incarnate în aceeasi persoanã.

06. Hindusii spun cã la origine nu era decât o singurã castã, Hamsa, care avea un nivel spiritual foarte dezvoltat, astãzi cu totul exceptional. Aceeasi idee se regãseste si în taoism.

07. Principiul instituirii castelor este bazat pe diferenta de naturã care existã între indivizii umani. În opozitie, principiul egalitar al modernilor nu corespunde niciunei realitãti.

08. Fiecare om, datã fiind natura sa proprie, este apt sã împlineascã anumite functii în detrimentul altora. Într-o societate aflatã pe baze traditionale, aceste aptitudini trebuiesc determinate conform unor reguli precize, astfel încât, prin corespondenta diferitelor genuri de functii cu marile diviziuni ale naturilor individuale, fiecare sã se gãseascã în locul pe care trebuie sã-l ocupe în mod normal, iar astfel ordinea socialã sã traducã raporturile ierarhice rezultând din natura însãsi a fiintelor.

09. Principiul castelor existã într-o formã sau alta în toate societãtile traditionale.

10. Armonia nu este decât reflectarea imaginii adevãratei unitãti.

11. Initial, organizarea castelor era o formã de armonie, abia mai târziu aceastã distinctie s-a transformat în opozitie si rivalitate. Functiile inferioare au pretins suprematia, pentru a se ajunge la o confuzie completã, la negarea si rãsturnarea oricãrei ierarhii.

12. Doctrina traditionalã a celor patru vârste în care se divizeazã umanitatea terestrã priveste aceste patru perioade ca fiind diferite faze pe care umanitatea le traverseazã îndepãrtându-se de principiu, deci de unitatea si spiritualitatea primordialã.

13. Subversiunea ordinii normale s-a produs în Kali-Yuga (vârsta întunecatã), în care ne aflãm acum. Puterea temporalã a devenit mai importantã decât puterea spiritualã. Celtii figurau opozitia dintre cele douã puteri ca o luptã între mistret si urs (primul simbolizând spiritualul iar al doilea temporalul).

14. Caracterele particulare ale epocii moderne nu se explicã decât dacã o considerãm ca fiind faza finalã a Kali-Yuga.

15. Educatia modernã este adesea doar o adevãratã deformatie mentalã.

16. Armonia este reflexul unitãtii principiale în multiplicitatea lumii manifestate.

17. Corespondenta dintre unitatea principialã si multiplicitatea manifestãrii este adevãratul fundament al simbolismului.

18. Legile domeniului inferior sunt simbol al unui nivel superior, în care îsi au motivatia, principiul si finalitatea. De exemplu, simbolurile si miturile nu au avut niciodatã ca scop reprezentarea miscãrii astrelor, dar adesea unele figuri au fost inspirate din aceasta si destinate sã exprime analogic cu totul altceva, pentru cã legile acestei miscãri traduc fizic principiile metafizice de care depind, si pe aceasta se sprijinea adevãrata astrologie a celor din vechime.

19. Inferiorul simbolizeazã superiorul, si niciodatã invers. Functia simbolului este de a face adevãrul mai accesibil omului furnizându-i un suport pentru conceperea sa.

20. Faptele istorice, ca si fenomenele astronomice, au o realitate vizibilã, dublatã de o realitate simbolicã.

21. Opozitia dintre spiritual si politic este una dintre legile ciclului. În India acest antagonism se regãseste sub forma conflictului dintre Brahmani si Kshatriya. În Europa medievalã este cearta dintre Sacerdotiu si Imperiu. În China – luptele dintre taoisti si confucianisti. În Tibet – ostilitatea regilor în privinta lamaismului, care triumfã si absoarbe complet puterea temporalã. Peste tot, rãzboinicii, dupã ce au fost la început supusi autoritãtii spirituale, s-au revoltat împotriva ei, declarându-se independenti de orice putere superioarã, cãutând sã-si subordoneze aceastã autoritate pentru a o transforma într-un instrument în serviciul propriei dominatii.

22. Autoritatea spiritualã se manifestã fãrã sprijin sensibil, ea este de ordin intelectual, numele puterii sale fiind “întelepciune”.

23. Functia regalã contine tot ceea ce, la nivel social, constituie guvernarea propriu-zisã, chiar dacã aceasta nu are forma monarhicã. Aceastã functie apartine castei Kshatriya, regele nefiind decât cel mai important membru al ei. Functia este dublã: administrativã si judiciarã pe de o parte, militarã pe de alta, ea trebuind sã asigure mentinerea ordinii în interior, iar în exterior sã se manifeste ca functie protectoare a organizatiei regale. În diverse traditii aceste douã elemente constitutive ale puterii regale sunt simbolizate prin balantã si prin spadã.

24. Functia esentialã a sacerdotiului este conservarea si transmiterea doctrinei traditionale, în care orice organizatie socialã regulatã îsi gãseste principiile fundamentale. Aceastã functie este independentã de formele speciale pe care le poate îmbrãca doctrina pentru a se adapta în expresie la conditiile particulare ale cutãrui popor sau cutãrei epoci, si care nu afecteazã în nimic fondul însusi al acestei doctrine, care rãmâne peste tot si întotdeauna identic si imuabil, imediat ce este vorba de traditii autentic ortodoxe.

25. Functia sacerdotiului nu este sinonimã cu “preotie”, chiar dacã preotii o pot exercita.

26. “Sacrul” si “religiosul” nu sunt termeni echivalenti. Primul este mult mai întins decât al doilea. Dacã religia face parte din domeniul “sacrului”, acesta cuprinde elemente si modalitãti care nu au nimic religios.

27. Adevãrata functie a sacerdotiului este una de cunoastere si de predanie. Din aceastã cauzã, în Purusha-sukta din Rig-Veda, Brahamnii sunt reprezentati corespunzând gurii lui Purusha, în timp ce Kshatriyas corespund bratelor sale, pentru cã functiile lor tin în primul rând de actiune.

28. Printre atributele sacerdotiului este si îndeplinirea riturilor, dar numai ca functie exterioarã. Dacã, în lumea occidentalã, accesoriul pare sã fi devenit functia principalã, dacã nu chiar unica, este pentru cã aici natura realã a sacerdotiului a fost aproape complet uitatã.

29. Este curios de notat cã unii oameni îsi fac un titlu de glorie în a se numi “laici”, sau “agnostici”, nefãcând prin asta decât sã se laude cu propria ignorantã. Pentru ca ei sã nu-si dea seama de sensul etichetelor cu care se împodobesc, trebuie ca ignoranta lor sã fie într-adevãr mare si iremediabilã.

30. Cunoasterea principiilor însesi este apanajul sacerdotiului, în timp ce anumite ramuri ale doctrinei sunt rezervate aptitudinilor altor oameni, pe care functiile lor îi pun în contact direct si constant cu lumea manifestatã.

31. Din distinctia celor douã niveluri, pe care le putem desemna ca fiind cel al principiilor si cel al aplicatiilor, adicã nivelul “metafizic” si nivelul “fizic”, derivase în Occident ca si în Orient distinctia dintre “marile mistere” si “micile mistere”.

32. “Micile mistere” privesc posibilitãtile stãrii umane, si conduc la “Paradisul terestru”, în timp ce “marile mistere” privesc stãrile supra-umane si conduc la “Paradisul celest”. “Micilor mistere” le corespunde “initierea regalã”, iar “marilor mistere” – “initierea sacerdotalã”.

33. “Marile mistere” contin în mod automat si “micile mistere”, la fel cum orice consecintã si orice aplicatie este continutã în principiul din care a iesit.

34. Ruptura lumii occidentale cu propriile doctrine traditionale s-a petrecut înspre epoca Renasterii, unii vorbesc de mijlocul secolului al XV-lea, si anume anul 1459, care a antrenat reorganizarea confreriilor de constructori de catedrale pe noi baze, incomplete.

35. Raportul dintre puterea spiritualã si temporalã poate fi redusã la raportul care existã între cunoastere si actiune.

36. Detinãtorii puterii temporale trebuie sã posede o cunoastere, dar este vorba mai ales de cunoastere prin participare. Cunoasterea prin excelentã, singura care meritã cu adevãrat acest nume în plenitudinea sensului sãu, este cunoasterea principiilor, independent de orice aplicatie contingentã, si aceasta apartine exclusiv celor care posedã autoritatea spiritualã, pentru cã nu existã nimic în ea care sã tinã de nivelul temporal, chiar înteles în sensul sãu cel mai larg.

37. Cei fãcuti pentru actiune nu sunt fãcuti si pentru cunoasterea purã si absolutã, si din aceastã cauzã Brahmanii nu dezvãluie doctrina lor celor din casta Kshatriya.

38. Orientul mentine superioritatea cunoasterii asupra actiunii, în timp ce Occidentul modern afirmã dimpotrivã superioritatea actiunii asupra cunoasterii.

39. Schimbarea ar fi imposibilã fãrã un principiu din care sã porneascã si care, prin faptul cã este principiul schimbãrii, nu poate sã-i fie spus, deci este obligatoriu “imobil”, fiind centrul “rotii lucrurilor”. La fel, actiunea, care apartine lumii schimbãrii, nu-si poate gãsi principiul în ea însãsi.

40. Puterea temporalã are nevoie, pentru a subzista, de o consecratie care sã vinã de la autoritatea spiritualã. “Dreptul divin” al regilor provine de la initierea regalã acordatã de cãtre sacerdoti.

41. Orice actiune care nu pleacã de la cunoastere este lipsitã de principiu si nu mai e decât o agitatie vanã. La fel, orice putere temporalã care ignorã subordonarea vis-à-vis de autoritatea spiritualã este vanã si iluzorie. Separatã de principiu, ea nu se va exersa decât într-un mod dezordonat si va merge fatalmente spre pierderea sa.

42. Când cunoasterii îi este negatã orice valoare, este semnul cã Kshatriyas însisi sunt deposedati de puterea lor de cãtre castele inferioare, iar importanta acordatã consideratiilor de ordin economic în epoca noastrã mãrturiseste dominatia castei Vaishyas, al cãrei echivalent este reprezentat în lumea occidentalã de cãtre burghezie.

43. Kshatriyas, chiar revoltati, au mai degrabã tendinta sã afirme o doctrinã trunchiatã, falsificatã prin ignorantã sau prin negarea a tot ceea ce depãseste nivelul “fizic”, dar în care subzistã încã anumite cunostinte reale, chiar dacã inferioare. Ei pot chiar sã aibã pretentia de a face sã treacã aceastã doctrinã incompletã drept expresia veritabilei traditii.

44. Termenii de “noblete”, “eroism”, “onoare” sunt în acceptiunea lor originalã desemnarea calitãtilor inerente naturii Kshatriyas. Atitudinea unor Kshatriyas revoltati poate fi caracterizatã prin “luciferianism”.

45. “Luciferianismul” este refuzul recunoasterii unei autoritãti superioare.

46. “Satanismul” este inversarea raporturilor normale si a ordinii ierarhice.

47. “Satanismul” este consecinta “luciferianismului”, la fel cum Lucifer a devenit Satan dupã cãdere.

48. Suprematia Brahmanilor mentine ortodoxia doctrinalã. Revolta Kshatriyas conduce la heterodoxie. Dar, cu dominatia castelor inferioare începe noaptea intelectualã, la care azi a ajuns Occidentul si pe care amenintã s-o rãspândeascã în lumea întreagã.

49. Casta nu este doar o functie, ea este în natura indivizilor. Casta face ca anumiti indivizi sã poatã îndeplini de preferintã o anume functie în locul altora.

50. Este remarcabil cã organizarea socialã a evului mediu occidental a fost calchiatã exact dupã diviziunea castelor, clerul corespunzând Brahmanilor, nobilimea – castei Kshatriya, starea a treia – castei Vaishya, servii – castei Shudra.

51. Dintre toate doctinele care au subzistat pânã în zilele noastre, doctrina hindusã pare sã derive cel mai direct din traditia primordialã.

52. Atributul Brahmanilor este întelepciunea, la fel cum atributul Kshatriyas este forta. Sfinxul vechilor egipteni reunea cele douã atribute: capul uman simbolizeazã întelepciunea, corpul de leu – forta). Este remarcabil faptul cã Sfinxul îsi are corpul în repaos, puterea temporalã fiind figuratã în stare de non-actiune.

53. Principiul celor douã puteri încarnate în aceeasi persoanã se regãseste în toate traditiile. El apare în traditia iudeo-crestinã în figura lui Mechisedec si cea a Regilor-Magi. În crestinism, recunoasterea acestui principiu unic subzistã în persoana Christului.

54. Sacerdotiul îsi primeste forta direct din principiu, în timp ce regalitatea îsi primeste forta de la sacerdotiu. Sacerdotiul este un mediator între Cer si Pãmânt, din aceastã cauzã este denumit în Occident “pontificat” (punte între Dumnezeu si om).

55. Conceptia traditionalã a celor “trei lumi”: regalitatea corespunde “lumii terestre”, sacerdotiul “lumii intermediare”, principiul comun “lumii celeste”.

56. În India se spune cã Brahmanul este tipul fiintelor stabile, în timp ce Kshatryia este tipul fiintelor schimbãtoare. Primul este elementul imuabil, al doilea este elementul mobil. În fiecare predominã o altã gunã.

57. Doctrina hindusã înfãtiseazã trei gune, calitãti constitutive a fiintelor în toate stãrile de manifestare: sattwa, conformitatea cu esenta purã a Fiintei universale, care se identificã cu lumina inteligibilã sau cunoasterea, si este reprezentatã ca o tendintã ascendentã; rajas, impulsiunea expansivã, în functie de care fiinta se dezvoltã într-o anume stare si la un nivel determinat de existentã; în cele din urmã tamas, obscuritatea, asimilatã ignorantei, si reprezentatã ca o tendintã descendentã.

58. Cele trei gune sunt în toate fiintele, dar în proportii diferite, care determinã tendinte diferite. Sattwa are culoarea albã, rajas – culoarea rosie, tamas – culoarea neagrã.

59. Brahmanii sunt dominati de sattwa, Kshatriyas de rajas – corespunzãtoare elementului activ, emotional.

60. Rasa albã este preponderent rajasicã, ceea ce îi convine cel mai mult este actiunea si emotia. În India se spune cã dacã Occidentul ar reveni la o stare normalã s-ar gãsi în el multi Kshatriyas dar putini Brahmani.

61. Autoritatea spiritualã trebuie sã se arate oamenilor sub forma care corespunde posibilitãtilor intelectuale ale receptorilor. Se spune cã zeii, atunci când apar oamenilor, îmbracã întotdeauna forme care sunt în raport cu natura însãsi a celor cãrora li se manifestã.

62. În Occidentul modern, intelectualitatea veritabilã s-a pierdut si partea superioarã a traditiei devine din ce în ce mai ascunsã si inaccesibilã, în timp ce cei care sunt capabili s-o înteleagã nu mai sunt decât o infimã minoritate.

63. Castei Kshatriya îi apartine orice putere exterioarã, dar împreunã cu principiul interior, incarnat de autoritatea Brahmanilor. Armonia celor douã caste dã nastere vietii normale a entitãtii sociale.

64. În schimbul garantiei date puterii lor de cãtre autoritatea spiritualã, Kshatriyas trebuie sã asigure Brahmanilor mijlocul de a îndeplini în pace functia lor de cunoastere si predanie. Este ceea ce în simbolismul hindus este reprezentat ca Skanda, Domnul rãzboiului, protejând meditatia lui Ganesha, Domnul cunoasterii.

65. Brahmanii exercitã o autoritate invizibilã, care poate fi ignoratã de vulg, dar care nu este mai putin principiul imediat al oricãrei puteri vizibile. Aceastã autoritate este ca un pivot în jurul cãreia se învârt toate lucrurile contingente, axul fix în jurul cãruia lumea îsi îndeplineste revolutia, polul sau centrul imuabil care dirijeazã si regleazã miscarea cosmicã fãrã a participa la ea.

66. Dependenta puterii temporale de autoritatea spiritualã îsi are semnul vizibil în transmiterea binecuvântãrii în timpul ungerii regilor. Regii francezi aveau capacitatea de a vindeca, iar aceasta nu venea de la regii precedenti, ci din ceremonia ungerii.

67. În traditia catolicã, Sfântul Petru este reprezentat tinând în mâini cheia de aur a autoritãtii spirituale si cheia de argint a puterii temporale.

68. Parabola orbului si a paraliticului reprezintã raporturile dintre viata activã si viata contemplativã. Actiunea lãsatã pradã ei însesi este oarbã, în timp ce imutabilitatea esentialã a cunoasterii este comparabilã cu cea a paraliticului. Existã o superioritate ce nu poate fi negatã a paraliticului în aceastã relatie, care simbolizeazã superioritatea contemplãrii asupra actiunii.

69. Eroarea Occidentului modern constã în credinta cã actiunea dominã cunoasterea. Aceasta mãrturiseste o decadentã intelectualã foarte avansatã. În zilele noastre unii merg pânã la negarea cunoasterii, si astfel ajung pânã la negarea oricãrei autoritãti spirituale.

70. În Occidentul modern, în loc ca socialul sã fie vãzut în întregime ca fiind derivat din religie, ca trãgându-si principiul din ea, asa cum era în Crestinãtatea medievalã si cum este azi în Islam, religia este vãzutã ca fiind unul dintre elementele socialului, un element printre altele si egal altora. Aceasta este subordonarea spiritualului la temporal, si chiar absorptia primului în al doilea, mergându-se spre completa negatie a spiritualului care este concluzia inevitabilã.

71. Rãsturnarea raporturilor pregãteste în mod direct suprimarea termenului superior, la fel cum si revolta Kshatriyas împotriva autoritãtii Brahmanilor pregãteste si cheamã dominatia castelor cele mai inferioare.

72. La aproape toate popoarele, mai ales în cursul modernitãtii, detinãtorii puterii temporale au încercat sã devinã independenti de orice autoritate superioarã, pretinzând separarea spiritualului de temporal.

73. Aparitia individualismului este legatã de negarea domeniului supra-individual. Individualismul este negarea oricãrui principiu superior individualitãtii si reducerea civilizatiei la elemente pur umane.

74. Se poate constata cã aparitia doctrinelor “naturaliste” sau antimetafizice se produce atunci când elementul care reprezintã puterea temporalã începe sã predomine, într-o civilizatie, asupra celui care reprezintã autoritatea spiritualã.

75. Un fapt curios este rolul pe care îl joacã elementul feminin în doctrinele Kshatriya, atât cele ortodoxe cât si cele heterodoxe. Existenta sacerdotiului feminin la anumite popoare este legatã de dominatia castei rãzboinice.

76. Puterea temporalã se uzeazã în ea însãsi dacã ignorã subordonarea pe care o datoreazã autoritãtii spirituale, pentru cã, la fel ca tot ceea ce tine de domeniul schimbãrii, ea nu-si poate fi suficientã siesi, schimbarea fiind de neconceput si contradictorie fãrã un principiu imuabil.

77. Orice conceptie axatã pe devenire este eminamente antimetafizicã.

78. Istoria nu se repetã niciodatã, nefiind douã evenimente riguros asemãnãtoare sub toate raporturile. Dacã aceste douã evenimente ar exista, atunci nu ar mai fi douã, sfârsind prin a se confunda pur si simplu. Repetitia a douã posibilitãti identice implicã o supozitie contradictorie, cea a unei limitãri a Posibilitãtii Universale.

79. Pe de altã parte, faptele istorice nu sunt în întregime lipsite de asemãnãri. Cu alte cuvinte, existã fapte care sunt, în circumstante directe, manifestãri sau expresii ale unei aceleiasi legi.

80. Faptul cã organizarea socialã a Europei medievale semãna cu sistemul castelor din India nu duce la concluzia unui împrumut, ci la cea a douã aplicatii diferite ale aceluiasi principiu de organizare socialã.

81. Punctul de plecare a rupturii lumii occidentale cu traditia sa poate fi situat în distrugerea Ordinului Templului, legãtura dintre Orient si Occident, în timpul domniei regelui francez Filip cel Frumos.

82. Chiar dupã pierderea spiritului unei doctrine, simpla conservare a literei si a formelor exterioare în care aceastã doctrinã este continutã continuã încã sã asigure reprezentantilor autoritãtii spirituale puterea necesarã si suficientã pentru a-si exersa în mod valabil suprematia asupra temporalului. Cea mai micã parcelã de spiritualitate este superioarã domeniului temporal.

83. În timp ce autoritatea spiritualã poate si trebuie sã controleze puterea temporalã, ea nu poate fi controlatã de nimic exterior.

84. Infailibilitatea papei nu vizeazã omul, ci functia. În Islam orice mufti este infailibil în calitate de interpret autorizat al shari’ah, oricât de micã ar fi competenta sa la nivel interior.

85. Epoca modernã marcheazã substituirea sistemului feudal cu sistemul national. “Nationalizarea” si-a avut punctul de plecare în Franta, unde regalitatea a fost abolitã prima. Revolutia de la 1789 a fost “nationalistã” si “centralizatoare”.

86. Principiul “nationalitãtilor” a fost folosit mai ales împotriva Papalitãtii si împotriva Austro-Ungariei, ultimul rest al mostenirii Sfântului Imperiu.

87. Formarea “natiunilor” a fost unul dintre episoadele luptei temporalului împotriva spiritualului.

88. Acolo unde regalitatea s-a mentinut devenind “constitutionalã”, ea nu mai este decât umbra a ceea ce a fost si nu mai are decât o existentã nominalã.

89. În evul mediu exista, pentru tot Occidentul, o unitate realã, fondatã pe bazele unei ordini traditionale, care era cea a Crestinãtãtii. Atunci când au fost formate unitãtile secundare ale natiunilor, de ordin pur politic, deci temporal si nu spiritual, marea unitate a Occidentului a fost iremediabil distrusã, si existenta efectivã a Crestinãtãtii a luat sfârsit.

90. Natiunile sunt false unitãti substituite unitãtii reale. Ideea unei “societãti a natiunilor” nu este decât o utopie, formei nationale repugnându-i recunoasterea unei unitãti oarecare superioare siesi.

91. Aservirea supremã a Brahamnilor îsi gãseste expresia cea mai bine definitã în ideea unei Biserici “nationale”.

92. Luther a fost instrumentul politic al ambitiei câtorva printi germani.

93. Printr-o coincidentã care nu are nimic întâmplãtor, Renasterea s-a produs aproape în acelasi timp cu Reforma, atunci când cunostintele traditionale ale evului mediu erau aproape în întregime pierdute.

94. Protestantismul suprimã autoritatea clerului si, pretinzând cã mentine autoritatea Bibliei, o ruineazã si pe asta prin “liberul arbitru”.

95. Peste tot în lumea occidentalã, burghezia a ajuns sã ia puterea. Nu conteazã dacã regalitatea a fost abolitã, ca în Franta, sau lãsatã sã subziste cu numele ca în Anglia sau aiurea, rezultatul este acelasi: triumful “economicului”. Dar, pe mãsurã ce ne adâncim în materialitate, domnia burgheziei se va scurta, si cum uzurparea cheamã o altã uzurpare, dupã Vaishyas vor urma Shûdras, aceasta fiind semnificarea bolsevismului.

96. Atunci când elementele sociale cele mai inferioare vor accede la putere, domnia lor va fi cea mai scurtã dintre toate, si va marca ultima fazã a unui ciclu istoric, pentru cã nu se poate coborâ mai jos. Este de presupus cã acest eveniment va fi, cel putin pentru Occident, sfârsitul perioadei moderne.

97. Papa si Împãratul sunt cele douã jumãtãti ale lui Christ pe care unele figuratii îl aratã tinând într-o mânã o cheie si în alta un sceptru, embleme ale puterii sacerdotale si regale unite în el ca într-un principiu comun.

98. În vechea Romã Imperatorul era concomitent si Pontifex Maximus. Împãratul roman apãrea ca un Kshatriya exersând functia de Brahman. Papa a conservat titlul de Pontifex Maximus, anterior crestinismului.

99. “Istoricitatea” este una din formele moderne a “superstitiei faptelor”.

100. Revelatia si filosofia corespund celor douã pãrti care, în doctrina hindusã, sunt desemnate prin numele de Shruti si Smriti. Shruti, care cuprind toate textele vedice, este fructul inspiratiei directe, iar Smriti este ansamblul consecintelor si a aplicatiilor diverse care sunt obtinute prin reflexie pornind de la textele sacre. Raportul lor este cel dintre cunoasterea intuitivã si cunoasterea discursivã.

101. Trãsãturile cele mai pregnante ale stiintei moderne sunt utilitarismul de cea mai joasã spetã si negarea oricãrei realitãti depãsind nivelul sensibil.

102. Întreaga operã a lui Dante este, în unele privinte, asemeni unui testament al evului mediu târziu. Ea aratã ce ar fi fost lumea occidentalã dacã nu ar fi rupt-o cu traditia sa. Dar dacã deviatia modernã a putut sã se producã, este din cauzã cã aceastã lume o continea ca posibilitate.

103. Toate doctrinele traditionale sunt unanime în a afirma suprematia spiritualului asupra temporalului. Necunoasterea acestei stãri de lucruri atrage: dezechilibru social, confuzie a functiilor, dominarea elementelor din ce în ce mai inferioare, degenerescentã intelectualã, uitare a principiilor transcendente, iar în cele din urmã negarea oricãrei veritabile cunoasteri.

104. Dacã o schimbare nu-si obtine legea dintr-un principiu superior, ea nu este decât dezordine purã si injustitie.

105. Existã o puternicã identitate între notiunile de justitie, ordine, echilibru si armonie.

106. Dupã doctrina extrem-orientalã, justitia este fãcutã din suma tuturor injustitiilor, si, în ordinea totalã, orice dezordine se compenseazã printr-o altã dezordine. Din aceastã cauzã revolutia care dãrâmã regalitatea este concomitent consecinta logicã si pedeapsa, deci compensatia, revoltei anterioare a regalitãtii care s-a împotrivit autoritãtii spirituale. Legea este negatã imediat ce îi este negat principiul însusi din care decurge, dar negatorii legii nu o pot suprima, si ea se întoarce împotriva lor. Astfel, dezordinea va reintra în cele din urmã în ordine, cãreia nu i se poate opune decât în aparentã si într-un mod cu totul iluzoriu.

107. Având o existentã negativã, dezordinea sfârseste prin a se distruge ea însãsi. În excesul ei se gãseste remediul cazurilor celor mai disperate.

108. Graba febrilã care este atât de caracteristicã epocii noastre dovedeste cã, în fond, contemporanii nostri sunt din ce în ce mai supusi punctul de vedere temporal, chiar dacã au impresia cã îl dominã.