“Fără îndoială, aserţiunea – chiar indirectă – că există un
Mesager religios superior lui Hristos are ceva profund şocant; dar nu trebuie
să pierdem din vedere că din punct de vedere musulman, afirmaţia conform căreia
Iisus este Dumnezeu în virtutea unei Trinităţi intrinseci (cu alte cuvinte: cine
nu spune Trinitate, nu spune Dumnezeu) – astfel încât într-un anumit fel
Dumnezeu este Iisus – este cel puţin la fel de năucitoare ca şi prima opinie.
La fel: pentru un hindus sau un buddhist, afirmaţia că Revelaţiile lor
respective nu provin decât din “omenesc” sau din “natural”, deci nu au nimic "supranatural”,
şi că nimic nu poate salva omul în afară doar de creştinism, - această aserţiune sau această opinie,
spunem că este la fel de odioasă pentru cei în cauză pe cât este, pentru
creştini, subestimarea lui Hristos. Mai mult decât atât, este profund odios
pentru evrei – şi de asemenea pentru musulmani
- să audă că un Enoch, un Noe, un Abraham, un Moise, un Ilie, nu au avut
acces în Paradis decât graţie lui Iisus din Nazaret, acceptând în principiu
intervenţia unei Puteri divine, - “Numele divine” fiind echivalente practic
unor ipostaze, - deci a unui Logos atemporal şi transhistoric (pe care Christ
l-a personificat de fapt – islamul înţelege numindu-l pe Iisus “Spiritul lui
Dumnezeu” (Rûh Allâh), dar fără a ajunge la aceleaşi consecinţe ca şi
creştinismul).
În cele din urmă, ideea că vreun Mesager religios l-ar fi
iubit pe Dumnezeu mai mult decât alt Mesager, sau decât toţi ceilalţi, ni se pare
cel puţin un lux inutil; în islam – unde a izvorât de sub pana unuia dintre cei
mai eminenţi – nu reiese nici din Coran, nici din Sunnah, nefiind nimic mai
mult decât un exces pios. Rămâne de ştiut dacă într-un spaţiu religios asemenea
iniţiative sau asemenea derapaje pot fi evitate, sau în ce măsură pot fi, dat
fiind că religia trăieşte parţial din entuziasm – omeneşte vorbind – şi că
nimeni nu poate impune linii de demarcaţie la revărsările credinţei, sau
eventual ale speculaţiei teologice sau mistice.
Întrebarea care se pune pentru noi este să ştim, nu doar de
ce excesele de opinie – oricare ar fi nivelul lor – există în climat religios,
ci de asemenea de ce le întâlnim chiar la esoteriştii de primă mărime. Fără
îndoială trebuie să ţinem seama aici de un element de tip bhakti, mistică a
dragostei, care înglobează totul într-un flux devoţional unic, fără să se
sinchisească prea mult de un spirit critic care, într-un astfel de climat, ar
apărea ca o disonanţă şi aproape ca o trădare. Grădina mitică a tradiţiei este
un sistem închis şi preafericit din care contemplativul nu iese cu plăcere
pentru a se angaja în spaţiul rece şi neutru al unei “ştiinţe exacte”, precum “religia
comparată”; dacă gnosticul se vede obligat să depăşească lumea formelor, o va
face de preferinţă prin deschiderea providenţială situată chiar în centrul
grădinii lui, ezitând – în climatul strict confesional – să penetreze în
stratosfera adevărului pur şi simplu. Cu toate acestea un mod de a vedea mai
puţin afectiv şi mai obiectiv este peste tot în drepturi, şi asta a fortiori pe
planul universal unde iniţiaţii înţeleg să se plaseze, şi se pot plasa în
măsura în care informaţia lor este suficientă; cunoaşterea exactă a fenomenelor
nu dăunează în mod cert cunoaşterii profunde a lui Dumnezeu.
Pe scurt, vom spune că există două “circumstanţe atenuante”
la opiniile excesive pe care le întâlnim în climat confesional: una, despre
care tocmai am vorbit, o mentalitate devoţională care favorizează o gândire mai
mult pioasă decât corectă; cealaltă, am pus-o în evidenţă mai sus, este
evidenţa irezistibilă – şi puterea invincibilă – a Ideii-cheie. Ca urmare a
acestei idei, sau în umbra acestui “Chip” divin, opiniile prea unilaterale,
chiar exorbitante, beneficiază cel puţin de o anumită plauzibilitate fie
formală fie implicită: sau sunt admisibile sub un raport foarte particular, sau
exprimă adevăruri independente în sens literal. În orice caz, trebuie privite
ca nişte simboluri – exceptând situaţia în care sunt intrinsec aberante – şi să
nu le lăsăm să circule în afara Ideii care le determină direct sau indirect, şi
care poate întotdeauna să le justifice – sau să le coroboreze fără rezervă –
ori măcar să le scuze; această Idee-cheie care proiectează Absolutul în Mâyâ
umană, şi care este spaţiul religios ca atare.”
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire